Sono cose della vita...

Poate că ar trebui să dorm un pic, parcă n-aş fi mai dormit de secole, asemenea unei zâne rele, urâte şi bolnave condamnate la singurătatea nemuririi. Atât am tânjit după filmul de-aseară, „Culoarea minciunii”, cel care a început după 22:30 şi la care mai mult am dormit, de fapt m-am chinuit fără succes să stau trează. Nu am înţeles nimic; reţin doar culorile ecranului, era prima dată când mă uitam noaptea la TV cu ochelarii noi. Culori atât de vii. Ei au spus că e vb despre un thriller, eu am simţit că era o dramă.

Ăsta e primul meu răspuns de la LiterNet. 

Şi Cinemagia s-a schimbat, aşa arata contul meu Dragomara, şi ăsta este răspunsul pe care l-am primit la anticele mele dilmele vis-a-vis de eterna mea bannare.

Tocmai ce-mi scrie Pitbull că mă vede online pe site. LOL! Ce mizerie! Sunt atât de obosită, am vb vreo oră cu el despre mine, cinemagia, despre ce-ar tb să fac, despre ce-am trăit, am făcut bilanţul negativ al anilor, lunilor active, de fapt, de cinemagia. Taedium vitae, asta simt. De fapt nu de viaţă simt eu dezgust ci de toate chestiile astea cronofage ca Internetul. Vreau să dorm, să dorm, să dorm... să mă trezesc în altă viaţă, într-una care să nu doară, într-una fără memorie. Ceea ce mă îngrijorează cu adevărat e faptul că simt mai mult decât pot duce, şi asta dintr-o dată. Cumnată-mea mi l-a arătat pe nepot. Cică e un el. Io una nu am înţeles nimic din poza asta.

Cea care a salvat ziua a fost însă soţia unui fost coleg. Tocmai ce plecasem de la ăi bătrâni după ce luasem masa împreună, saramură de peşte, preferata mea; mi-am prospus să trec pe la supermarket pentru visam de ceva zile la un http://www.baileys.com/ro-ro/home no, ăştia chiar sunt criminali, deci visam la un Baileys Irish Cream, prima şi singura dată când am băut aşa ceva a fost în casa unei colege, acum vreo câţiva ani, nu prea ştiu ce mă apucase, eu sunt de obicei cu vinul. Când să traversez la supermarket o vă pe soţia unui fost coleg de vorbă cu o tipă. Nimic inedit, numai că soţia colegului avea un batic roz pe cap, o fustă lungă şi neagră, o haină trei sferturi închisă la culoare, până şi expresia feţei îi era schimbată. Am salutat şi mi-am văzut de drum. Când am ieşit din magazin tipa era încă în zonă, de data asta singură. Bineînţeles că am profitat de ocazie şi i-am făcut un interogatoriu. Şi aici începe momentul magic al zilei, cât timp am vb cu ea, nu mai mult de 15 minute pentru să se întuneca şi era frig, m-am simţit atât de liniştită şi de în siguranţă ascultând-o: „l-am găsit, în fine, pe Dumnezeu; pentru toţi vine o vreme când avem nevoie de EL; credinţa m-a ajutat enorm să trec peste probleme, nu mai fumez, nu mai iau pastile; nu există psihologie comparabilă cu credinţa în Dumnezeu; toată lumea mă întreabă în ce sens m-am pocăit, dacă mai fac dragoste (aci io am zâmbit)?!”. Tipa este vârsta mea, şi are o fetiţă de vreo 13 ani. Găsirea lui Dumnezeu a durat vreo 2-3 ani, probabil zic io, acum, că a contat şi faptul că plimba zilnic căţelul pe lângă biserică. :-) Oricum, afişa o siguranţă soră cu beatitudinea, m-am bucurat pentru ea, mi-a făcut bine să o privesc şi să o ascult, i-am şi spus-o. În drum spre casă am gândit „Dmunezeul meu nu te pot cunoaşte cât încă-mi place vinul, parfumurile fine, fustele scurte, şi bărbaţii deştepţi, te rog?! M-am gândit adesea la plăcerile lumeşti, şi m-am întrebat de ce Dumnezeu nu este peste tot şi-n toate?! Gata... că am obosit... ascult Si no te hubieras ido, din Y tu maman tambien, filmul ăla care i-a plăcut până şi lui Liviu. Mi-a plăcut cum dansa tipa... etc. Azi i-am pus lui Jim pe un DVD toate filmele oscarizate de anul ăsta, ceva din pozele mele din Dobrogea şi ceva muzică latino, printre care şi Marco Antonio Solis.