Luni, tot luni

Luni, tot luni, ce zi de căcat vorba lui Florin Chilian. De fapt luni e ziua mea preferată din săptămână, asta când funcţionez normal. Am făcut eforturi uriaşe azi să mă scurg pe podele. Abia aştept să mă bag în pat, după ce termin fiascoul acesta numit paste; cred că şi cuptorul cu microunde s-a dus naibii, nu era de ajuns că fasolea verde e nefiartă, acum mai e şi rece. Păcat de creveţi!

Abia adormisem azi-noapte, puţin trecut după ora unu, când providenţa m-a cadorisit cu standardele mele coşmaruri. Inudaţii, ţevi sparte, bebeli de care trebuia să am grijă, ai cui or fi frate, copiii ăia din visele mele?! Trebuie să recunosc că într-adevăr îmi era dor de visele astea! Asta nu ar fi fost nimic dacă nu m-aş fi găsit în cel mai crunt dintre visele mele. Iar mă durea stomacul, eram într-un spital performant care avea un aparat nou, un fel de scanner pe care-l plimbai peste corpul pacientului şi vedeai ce este în neregulă. M-au scanat şi-n mai puţin de o secundă intestinele mele au început să se ivească precum o schemă logică pe monitor. Doctorii, erau doi,  au găsit repede hiba, şi-au mărit imaginea pentru a-mi explica, la un moment dat unul dintre intestine se subţia evident căpătând o culoare verde, ţestul părea foarte subţire şi fragil, numai privitul imaginii pe monitor îl făcea şi mai sensibil. „Domnişoară, trebuie operaţie urgentă, după care chimioterapie şi probabil că după asta te vei  face bine, altminteri o să mori. Operaţia costă între 150-200 de milioane.” Am rămas ca lovită de măciucă, nu auzeam decât „ai să mori, ai să mori” şi „chimioterapie”. Primul gând a fost să nu fac absolut nimic, oricum urma să mor. După un timp am bâguit „dar eu nu am banii ăştia, cred că e mai bine să aştept să mor”. Unul dintre medici a replicat „poţi face un credit.” Credit, da, la asta nu mă gândisem, dar cine dracu să-mi mai dea mie alt credit?! NU-mi venea să cred că eu, tocmai eu, trăiesc aşa ceva, chestiile astea se întâmplau mereu altora, doar le citeam zilnic prin ziare! Eu, eu cea care păream a fi ok, care nu mă gândisem niciodată la moarte şi la Dumnezeu, care nu aveam nevoie de el, dintr-o dată urma să mor! Euuuu! Nu ştiu ce m-a durut mai tare, faptul că mie mi se întâmpla asta, sau faptul că era inevitabil, mai sigur şi mai exact decât faptul că mâine o să am peşte la cină. Nu puteam să respir, aerul se rarefiase brusc, ca şi cum eram în creierii munţilor, sufletul se îngreunase subit ca sub povara a sute de metri de apă, trecusem demult de Groapa Mariannelor. Am părăsit cabinetul şi-am plecat în căutarea prietenei mele, Andreea. Am găsit-o în baie, se vopsise blondă, era mult mai tânără şi mai fumoasă, se admira fără grabă în oglindă. Amintindu-mi că eu eram cea pe care trebuia să o vopsească, i-am zis „fată, sunt terminată”. Ea mi-a replicat încet, „taci, or să râdă ăştia de tine”. Şi mai enervată am bănuit că ea atribuise un sens sexual epuizării mele. Am scos-o din spital, propunându-i să mergem la bancă, trebuia să fac un credit. Eram în Bucureşti. Aerul era plin de baloane albe, negre şi gri. Nu înţelegeam ce se petrece, m-am gândit la o nuntă, nuntă cu baloane negre şi gri, nici că mi-aş fi imaginat că exită astfel de culori la baloane. Zgomotul străzii era acoperit de zbaterea inimii mele, urma să mor, ceva era în burtica mea, cum de mi se întâmplase mie, tocmai mie tragedia asta?! Nu pricepeam nimic. Am ajus la bancă, unde ce să vezi, cu toate că era recesiune toată lumea făcea credite. M-am aşezat la o masă imensă, ovală, în jurul căreia roia o mulţime pestriţă, eu nu mă vedeam decât pe mine însămi, de parcă aş fi fost atât actorul cât şi spectatorul tragediei mele. Ofiţerul de credite, îmbrăcat ca un portar de hotel de 5 stele m-a întrebat ce doresc. După ce i-am explicat cum stau lucrurile, m-a întrebat sfidându-mă „dacă aveai banii, te-ai fi operat, nu?!”. M-am enervat instantaneu, gândind doar „logic, cretinule, altminteri de ce-aş mai fi aci!”. După care m-am trezit, mi-au trebuit vreo câteva minute să mă conving că doar visasem, inima-mi bătea ca după 1000 m garduri. M-am uitat la ceas, nu trecuse mai mult de-o oră de când adormisem, am băut nişte apă, am luat uin omeran şi-am încercat să mă liniştesc. Niciodată în stare de trezire nu am avut sentimentul iminent al morţii, atât de acut. Faptul că ştiu că oricum voi muri într-o zi, chiar nu mă afectează, din moment ce trebuie să o fac oricum. Nu mi-e frică de moarte, nici nu ar avea cum, din moment ce habar nu am ce presupune, teama mea, ce din zilele deprimate este n-o iau iar şi iar de la început. Cred că cel mai tare m-a deranjat iminenţa, şi faptul că ea mi se adresa strict mie, m-am simţit atât de singură, eu care eram o întreagă lume urma să mor, eu şi numai eu. Habar n-am de restul lumii, cel care nu exista din punct de vedre emoţinal şi spiritual, că fizic erau deja prea mulţi. Când mai m-am liniştit am analizat şi-am înţeles de ce visasem asta; zilele astea m-am tot gândit cât de pierdută voi fi când voi avea nevoie de Dumnezeu, pierdută definitiv. Ciudat e faptul că în vis nu m-am gândit deloc la Dumnezeu, chiar am fost de-un egoism care nu-mi e deloc specific. Am ştiut tot timpul că visul ăsta era despre necesitatea, despre nevoia de Dumnezeu. Nevoia MEA de Dumnezeu.