Ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să-ţi se împlinească

Probabil că n-ar trebui să scriu despre acest subiect, cum n-ar trebui să scriu despre multe alte subiecte. Cu siguranţă ar fi mult mai inteligent, mai puţin cronofag să nu scriu deloc. Însă mi-am spus că măcar atât merită şi el, un post, pe un blog pe care nu-l citeşte nimeni, la o zi distanţă de aniversarea lui.

Cu siguranţă că dacă maică-mea nu m-ar fi întrebat despre ziua lui de naştere nici că mi-aş fi amintit, nu că aş fi ştiut vreodată exact, ştiam că e berbec, o zodie total necompatibilă, şi-mi era de ajuns. Fiecare dintre noi îţi doreşte să fie iubit dincolo de comun, cu toţii avem nevoie ca cineva să se sacrifice pentru noi, numai aşa putem recunoşte că am încetat să existăm de unul singur şi-am trecut în celălalt. Toată viaţa am tânjit după iubiri imposibile, le-am şi avut de-altfel, mi-am dorit să trăiesc vieţile eroinelor din cărţile pe care le-am citit la 16 ani, vieţi în care, cel mai adesea moartea îndrăgostitului era dovada iubirii supreme. Dacă unul dintre protagonişti n-ar fi sfârşit tragic acea poveste de dragoste s-ar fi transformat într-o căsătorie ordinară, neatingând mai mult de stadiul istoriei personale a protagoniştilor. Nimeni nu şi-o imaginează pe Julieta asudată, cu sânii lăsaţi şi părul în dezordine, clătind rufele la râu. Marile poveşti de dragoste ale lumii invită la vise imposible, vise-n care ficare dintre noi continuă eterna poveste de dragoste dintre un bărbat şi o femeie. Dacă dragostea n-ar fi tristă, ea n-ar fi deloc.

Dar să revin. L-am cunoscut pe Nică acum mai bine de 3 ani. Nu era genul meu, de fapt mi-a fost jenă să spun „nu” unei amice care vroia să-mi facă un „bine”, precum vor să ne facă cu toţii, fetelor ca mine, adică singure. (ce cuvânt tembel!)  Tipul nu m-a atras deloc, am continuat însă să mă văd cu el din când în când, poate şi unde era argeşean de-al meu. Acum am să încerc să-l caracterizez fără a ţine cont de comportamentul lui ulterior: timid, umil, retras, oarecum negativist, sincer, spontan, bine-voitor, în două cuvinte: prietenul ideal.  Intelectual şi emoţional nu mi-a spus niciodată nimic, nu, nu era idiot, dar avea o lentoare, şi o mimă mereu tristă, ca a unui căţeluş veşnic rătăcit de stăpân. Nică era total diferit de tatăl său, cel care fusese un mare crai la viaţa lui, un tip agil, inteligent, genul de om care este mereu cu un pas înaintea evenimentelor. Am dedus că Nică-i semăna maică-sii. Nu greşesc deloc când îl numesc prietenul perfect, era tot timpul curtenitor, binevoitor, calm şi rezervat, acceptând instant tot ceea ce-i propuneam. Şi asta e grav, îmi place să fac ce vreau, şi oricum, fac numai asta, însă aş aprecia puţină împotrivire. El nu se împotrive de fel, era mai ceva ca un aghiotant. Chestie care m-a plictisit foarte repede, ea şi privirea lui de căţel bătut, mirosul de alergător de maraton, şi discuţiile lui despre Euphoria, post la care nu m-am uitat vreodată.  Şi bineînţeles că nu am putut să-i spun ce simt, ce NU simt pentru el, nu era cazul să-l jignesc cu un „mai spală-te şi tu”, când el îmi reproşase: ”da’de faci duş în w.e., doar nu mergi la muncă?!” LOL! Prima dată când a venit în casa mea a trebuit să deschid geamul, şi să aprind nişte beţe parfumate. LOL! Probabil că tipul avea emoţii, şi io nu l-am înţeles, am discutat însă cu naşul Tyson despre asta, şi am râs amân2. Analizând acum realizez că a fost şi vina mea pentru că nu i-am spus că nu mă atrage, că nu simt nimic pentru el, că mă plictiseşte de moarte! De moarte e puţin spus. Cum lucram aproape ne făcusem un obicei din a ne bea cafeaua împreună. E tragic ce spun acum, însă mi s-au şters complet din minte acele zile, numai şeful meu îşi mai aduce aminte: „aaa... eşti cu băiatul ăla care venea să beţi cafeaua împreună!” LOL! Şeful meu e de pe altă planetă, probabil dacă m-aş vopsi blondă el nici n-ar remarca! :P. Şi la un moment dat, când am simţit că ajunsesem la saturaţie, am început să-l evit pe Nică, să-i refuz mai toate invitaţiile, până într-o zi când el mi-a reproşat că sunt insensibilă, şi că nu mai vine să bea cafeaua cu mine, etc. LOL! Cum detest să fiu constrânsă/ şantajată i-am zis să se ducă naibii liniştit, eu nu am să-i mai vb niciodată! Şi atunci a început coşmarul. Până atunci, ca urmare a unor triste experinţe internautice trăisem cu impresia că psihopaţii sunt numai pe Net. Preţ de mai bine de-un an Nică mi-a demonstrat că paranoia este printe noi, deci mult mai aproape decât am bănui! Mai bine de-un an m-a sunat, mi-a bătut la uşă, mi-a scris e-mail-uri, SMS-uri, şi câteva scrisori, seri la rând mi-a monitorat blocul/ geamurile, nu puteam să descarc un film, că-mi şi trimitea e-mail sau SMS „aha, ai descărcat asta şi asta”. Nu vreau să-mi mai amintesc de mesajele de pe robot, în mai bine de jumătate plâgea, în restul implorându-mă sau blestemându-mă! Acum cred că pe undeva a fost şi vina mea, ar fi tb să-i spun ce simt, însă nu mi s-a pătut ok să-l jignesc, n-aş face-o cu nimeni, deci nici măcar cu-n psihopat ca el. Drept urmare am rămas şi până-n ziua de azi fidelă lui „nu am să mai vb niciodată cu tine”. Acum realizez că asta a fost o prostie, o ambiţie de fată care se ştie iubită pe nemerit. Nu ar fi trebuit să-i dau speranţe aiurea. Însă oricât m-aş strădui nici acum nu l-aş putea jigni, cu toate că am trecut printr-un infern al hărţuirii, din care nu au lipsit  zeci, sau poate sute de buchete de flori lăsate la uşă, sau la birou. Acum, unde anul ăsta nu am primit nicio floare, chiar mi se apre anormal, atât de mult devenise rutină acest obicei!

Nu ştiu de ce simt eu, dar prevăd că o să fierb un pic, un pic mai mult în oala aia cu smoală din iad, pentru Nică.

Ieri a fost ziua lui, zi pe care n-aş fi dat doi bani dacă maică-mea nu ar fi păstrat realţiile, vb vine, cu Nică. Am profitat de ocazie, unde ţineam locul altcuiva şi i-am timis o urare pe e-mail, după care am şters urmele, sperând doar într-un e-mail ca răspuns. L-am şters şi pe-ăla, având conştiinţa împăcată că până şi psihopaţii merită un ”la mulţi ani”. Azi dimineaţă am primit un e-mail de la el, cum că ştia că io i-am scris şi se întreba dacă ar tb să-mi mulţumescă de două ori. Idiotul! Mai bine ar fi tăcut. Am dedus de-aci că anormala eram io, că nu-l iubisem. Oricât m-aş strădui nu pot uita anul acel de hărţuire, nici hotărârea mea de-a nu-i mai vb niciodată, şi nici surpriza că psihopaţii sunt mult mai aproape decât credem, şi mai ales faptul că a iubi presupune a nu face să sufere obiectul adoraţiei. Experineţa asta m-a făcut să-mi doresc contrariul iubirii până la Dumnezeu.  Ştiu că nu e ok să scriu asta, însă iubirea asta maladivă a lui Nică m-a făcut responsabilă atât pentru sentimentele mele, ceea ce şi e logic, cât şi pentru ale lui! Iubirea nu trebuie să oblige la nimic. Ştiu că e greu să judeci dacă nu ai trecut prin aşa ceva, însă acel sentiment pe care l-am trăit eu mai bine de un an poate fi comparat, total pe nedrept, doar cu prezenţa lui Dumnezeu, orice aş fi făcut, el era prezent, şi asta peste voinţa mea! Iartă-mă, te rog, însă toate florile din lume n-ar putea şterge aşa ceva! La mulţi ani! Fă-mi, te rog, o favoare, dă timpul înapoi şi şterge totul!