Verde, precum speranţa

Azi fost o zi perfectă, precum verdele crud al copacilor pe lângă care trec dimineaţa, în drum spre birou. Verde precum bluza mea, cea despre care acum un an colegii mei au spus că este „de seară”, pentru că este un pic lucioasă, drept urmare n-am mai purat-o de-atunci.

Acesta se vrea un update pentru cititorii mei identici lui Carmen. Acum mai bine de 2 săpt geamul de la camera PCului s-a blocat pe oscilobatant, şi asta pentru a doua oară în 4 ani. Am fost de vreo 3 ori la firma care le-a montat, tot de-atâtea ori fără succes. Tipii aveau treabă, „lăsaţi că vă sunăm noi”. După 2 săpt de linişte m-a apucat deodată cheful să-i reclam la Protecţia Consumatorului, dar cum nu ştiam dacă am sau nu factură şi-mi era şi lene să caut am zis să aştept până după w.e. până mă mai liniştesc. Luni pe la 8 dimineaţa m-au sunat. Tb să plătesc transportul şi să fiu acasă-ntr-o juma de oră, chestii de care le tot vb, şi drept urmare-i rugasem să vină între 12 şi 13. Au replicat că dacă e cineva acasă ei vin în juma de oră, şi n-am decât să-i reclam, pentru că după 4 ani nu mai am nicio garanţie. :D mi-au stricat ziua de luni, la prima oră. Aşa că a tb să-i dau mobilizarea lui ăl bătrân, că doar nu era să rămân pe veci cu geamul nici deschis, da’nici închis. Cu ceva zile înainte de evenimentele astea mă enervase rău pe PC, cel care după „sleep” nu mai poate fi repornit. Norocul lui a fost că nu am putut deschide geamul, altminteri demult zbura-n stradă. Acum vreo lună, două am dat nişte picioare-n unitatea centrală fără să realizez că cititorul de carduri cu unul dintre cardurile aparatului foto era introdus într-unul dintre porturile USB. Urmarea a fost că am îndoit bine cardul, chestie care nu cred să-mi reuşit defel cacă mi-aş fi propus! Mi-a fost teamă să-l mai introduc în aparatul foto, mă gândeam că n-am să-l mai pot scoate. Mă rog, cardul a fost remediat de către ăl bătrân, însă io parcă tot nu l-aş introduce-n aparatul foto. Biroul ăsta e deosebit de incomod, e mult prea înalt, mă rog, ideal pentru servit masa, ani de zile cocoşându-mă pe masa de cafea din sufragerie, plus că Florin nu a ţinut cont de dimensiunile unităţii centrale când a proiectat biroul, drept urmare ea ieşe vreo 10 cm în afară, exact în picioarele mele. Nu prea ştiu ce-o să fac la vară, pentru că aici nu am aer condiţionat şi UC nu are spaţiu de ventilare. Unul dintre contributorii majori la acest inconfort este şi scaunul pe rotile. Datorită poziţiei incomode când stau cu orele la vreun film obişnuiesc să pun picioarele pe birou, problema e că mai mereu tb să am grijă să mă ţin de ceva pt. că scaunul fuge la vale, de fapt în spate. Duminică am reuşit performanţa de-a veni pe spate cu tot cu scaun, într-o mână având mouse-ul, iar în cealaltă paharul cu ceai, nu am mai avut cu ce mă apuca de birou. Şi m-am dus, de parcă aş fi căzut din cosmos aşa a simţit singurul meu neuron impactul. Am reuşit perfomanţa să nu scap paharul, şi aşa incasabil, însă am vărsat tot ceaiul pe mine şi pe parchet. Partea tragică e că, singura piesă de rezistenţă a scaunului, picioarele, n-au găsit să se oprească decât în unitatea centrală pe care au deformat-o crunt în două locuri, plus că au decupat o bucăţică din parchet. No, nu am scos carcasa ca să văd cât de grav este avariat PCul, tipul încă funcţionează. Acu ori de câte ori privesc în jos îi văd carcasa boţită şi mă ia regretul, mi-am dorit să sufere, dar nu aşa, şi mai ales nu şi io o dată cu el. Incidentul ăsta mi-a adus aminte de un altul petrecut cu vreo câteva zeci de ani în urmă. Aveam 8 ani abia împliniţi, şi tocmai ce mă operasem de... habar n-am cum îi spune ştiinţific, pe înţelescul tuturor: unul dintre cartilagiile de la gât se osifica din care cauză nu-mi puteam ţine capul drept. Toată copilăria mă obosiseră cu „stai dreaptă, uită-te la stânga, ba la dreapta etc.”. Oricum, chestia asta mi-o descoperise bunică-mea care cică-mi pusese jucărele pe macatul de pe perete iar eu nu reuşisem, sau refuzasem să mă uit în direcţia aia. Acum mă gândesc ce dureros tb să fi fost pentru ea, eu fiind primul copil la părinţi şi prima nepoată. Mă operaseră, deci, la Bucureşti, la Grigore Alexandrescu, spital despre care păstrez nişte amintiri dureroase. De-atunci urăsc salamul şi... moldovenii. O colegă de salon, de 11 ani, care cred că nu avea pe cine tortura acasă şi-a ascuţi ghearele pe mine preţ de-o săptămână: „mănâncă tot, tot salamul! Şi mazărea!”. Başca toată lumea-mi spunea „Mariana”, celălalt prenume al meu. :DDD NU prea ştiu în ce-a constat operaţia aia, primul rezultat vizibil a fost inestetica cicatrice de la gât. Altă jumătate de copilărie a trebuit să inventez poveşti despre lecţii de scrimă, că doar nu le puteam spune că mă făcuse mama şi cu gâtu’ strâmb. LOL!  Trec peste detaliile picante ale operaţiei, şi mă opresc a doua zi după intervenţie, când m-am trezit, abia de m-am putut ridica în fund, arătam ca un marţian, cu capul şi trunchiul imobilizate-n gips. Nici nu puteam să mestec, atât de aiurea-l puseseră, câteva zile am băut doar ceai, cu paiu, până când geniul de medic a mai tăiat din gips şi-am putut şi io să mestec. Nu mai spun că tot costumul cântărea o tonă, la început nu mă puteam ţine pe picioare, proababil şi unde eram prea slăbită, zic eu acum. După o spăt de cruntă tortură moldovenească, şi de „Mariana, da’ce galbenă eşti, dacă leşini te aruncăm în chiuvetă” aşa-mi spusese mama unei colege de salon. Singura care-mi mai apăra pielea era o adolescentă din Bucureşti, peste care dăduse o maşină de/ cu cico şi-i rupsese un picior.  Atunci am băut cea mai mare cantitate de cico, şoferul era un tip foarte responsabil şi-şi vizita des victima. După o săptămână nobila familie m-a luat acasă, la Argreş, unde o lună nu am făcut decât să mă uit pe fereastră, să mă ascund pe balcon de ochii şi comentariile copiilor din cartier „uite-o, uite-o pe marţianca de colo, de la etajul 3!” LOL! Şi chiar m-am simţit aşa. Marţiancă. Muream de cald în corsetul ăla, mă mînca capul, de fapt am şi făcut păduchi după ce-am scos gipsul, singurul câştig a fost că mama-m cumpăra zilnic prăjituri. Eclere. Ce savureoase erau dulciurile-n copilărie! No, că aici vroiam să ajung. Şi eu ce era să fac în acest timp, unde tot mă uitam cu orele, ziele, la copiii din vecini care se jucau pe terenul viran dintre blocuri, nu am găsit nimic altceva mai bun decât să mă îndrăgostesc pentru prima dată. Se numea Mihai. Era îmbrăcat mereu în pantaloni scurţi, tricou, şi cu UN FES pe cap. Fiind copil crescut la ţară nu cred ca io să fi avut vreo idee despre modă, însă tipul mi s-a părut ciudat şi totodată deosebit. Mai târziu, când tatăl lui a devenit învăţătorul lui frate-miu am aflat că Mihai era copil unic la părinţi. Noi săteam la etajul 3, ei la parter, de la noi se vedea foarte bine la ei. Aveau balcoane la parter. Dl. Învăţător Teodorescu era foarte gospodar, scara lor şi balcoanele lui era cele mai împodobite şi mai curate din cartier. Acolo am văzut pentru prima oară tablouri pe casa scării. Mihai cred că era de vârsta mea însă ori nu învăţa la aceeaşi şcoală, şcoala din cartier era nou-nouţă, io m-am mutat acolo-n calsa a 2-a, ori era într-o clasă paralelă, dar asta nu prea cred pentru că nu mi-l amintesc deloc din şcoală. Oricum, ideea e că nu ne-am vorbit niciodată, ne-am zâmbit de vreo câteva ori, doar. Nici nu cred că ne-am jucat împreună. Însă eu am rămas cu amintirea că el a fost primul băiat la care m-am gândit, şi m-am tot gândit, şi chestia asta a ţinut vreo câţiva ani. Ai mei au avut o prerioadă în care s-au vizitat cu Dl. învăţător, însă io eram prea naivă ca să profit de ocazie şi să-l cunoasc pe Mihai, îmi ajungea că-l vedeam adesea pe maidan, sau ne întâlneam întâmplător prin parcuri sau prin magazine. De un 8 martie ne-am întâlnit amândoi cu câte un buchet de flori în mână, şi ne-am zâmbit, sau poate chiar am râs. Doar atât. Nu mai m-am gândit la el de secole, locul lui ocupându-l pe rând alţi şi alţi băieţi fără... fes. LOL. într-una din serile de seară în care noi alergam prin cartier am vrut să profit de-o scurtătură prin grădina, acum fără gard de sârmă, din faţa blocului lui Mihai, chiar pe lângă balconul lui, că doar mai trecusem pe-acolo de zeci de ori. Era noapte, şi io fugeam şi fugeam, când ceva m-a apucat de picioare şi m-a trântit la pământ. Impactul a fost atât de puternic încât mi-am simţit pieptul de copil trosnind la impactul cu ţărâna. Am rămas fără aer. Parcă căzusem din cer, atât mă durea, nu puteam respira. M-am gândit imediat la un câine. După ce mai mi-am tras sufletul, m-am întors şi-am constat că dl. învăţător refăcuse gardul din sârmă, şi că eu în fuga mea mă împiedicasem de el. No, asta am simţit duminică când am căzut cu scaunul de la PC. Singurului neuron valabil i s-au refăcut conexiunile, şi n-aş băga mâna-n foc că ăstea-s mai bune! :P. Şi acum mă doare capul, gâtul şi spatele. Luni am analizat mai bine scaunul, cel care pierduse un şurub, am urmărit şi traiectorica prăbuşirii, realizând că am fost la câţiva cm de lamele suportului metalic de prindere al aparatului meu de gimnastică. Nici nu vreau să-mi imaginez ce-aş fi simţit dacă piesele ale de metal mi-ar fi întâlnit neuronul singuratic! :-( Drept urmare azi mi-am comandat pe net Home Cinema-ul pe care mi-l doream demult, aşa o să mă uit şi eu la filme, ca oamenii, ăe canapea, cu picioarele pe masuţa de cafea. :p

Acum vreo câţiva ani într-una din revenirile noaste la Argeş am aflat că Mihai se căsătorise, avea un copil, dar şi că dăduse-n patima jocurilor de noroc, făcuse datorii enorme, şi-n lipsă de altă ieşire se spânzurase de un copac, într-una din frumoasele noastre păduri de la marginea oraşului. Ai lui erau terminaţi. Nu mi-l pot imagina nicidecum astfel. În mintea mea el continuă să alerge în tricou, pantaloni scurţi şi cu fesul pe cap, sau să-mi zâmbească după un buchet de flori într-o primăvară din care niciunul dintre noi nu va ieşi vreodată. Uneori simt că prezentul, şi că viitorul nu există, şi că suntem captivi fără posibilitate de evadare, capitivii unui trecut nevinovat, care nu avea nevoie de sensuri pentru a se explica.