„Actualizează-ţi şi tu logul”

Îmi spuse Carmen acum ceva zile. No, da’apoi draga mea, ăsta e un blog, nu un log. Este despre ceea ce simt, nu despre ceea ce fac. Blogul este despre o stare de spirit, despre care simţi la un moment dat că predomină, pe care simţi că nu o mai poţi stăpâni, şi pe care bănui că numai împărtăşind-o şi altora reuşeşti mai bine să o controlezi, înţelegi şi accepţi.

Blogul meu este despre singurătate, despre conştientizarea proprie-mi singurătăţi în faţa nonsensului ăsta cu emfază numit viaţă. Dacă ar fi să-mi carcacterizez blogul aş spune doar atât: singurătatea şi tristeţea unei fete, în esenţă vesele. Pentru că da, dincolo de isterie şi lacrimi e un om a cărui faţă întunecată are strălucirea şi relaxarea pe care-o dă numai miştoul dus la extrem.

Offf... şi chiar îmi propusesem să scriu despre ce mi s-a mai întâmplat, însă mi-a pierit tot cheful. Pe foarte pe scurt, pentru cei mai noi lectori ai acestui blog: vina naşterii lui aparţine în întregime CineMagiei, dacă Mihnea, Ştefan & Co nu mi-ar fi blocat de nşpe ori contul/ IP-ul, nici că s-ar fi ajuns aici. Paradoxul este că acum aceeaşi oameni refuză să-mi şteară contul/ postările şi să-mi blocheze permanent IPul! Tocmai acum când am realizat şi eu că au cu toţii dreptate, că nu sunt decât o vacă care spammează, că nu ştiu gramatică, nu am habar de filme, fiind doar o beţivă incultă de la ţară, în pertinenta opinie a lui Alex Leo Şerban. Cel are acum mai bine de un an m-a umplut de respect, pe valoroase topice, din care patrupedele de la catedră nu au reuşit să priceapă nicicum nimic. No, de-aia m-am dus şi eu şi-am şters aproape 500 din postările proprii. Chestie a dracului de obositoare. Însă n-am avut încotro, oamenii ăia de calitate au refuzat să dea curs cererii mele de a-mi şterge contul şi postările. Nici măcar nu mi-au răspuns la e-mail-uri. Dumnezeu ştie ce mai este în mintea lor?! Mai bine de un an m-au şters şi banat pe unde m-au prins. Nu pot uita ziele, săptămânile în care mi-a fost banat până şi IPul, pentru simplul motiv că vroiam şi eu să scriu/ citesc pe-acolo. Am realizat zilele astea că idioată am fost doar io, pentru că nu am plecat de la prima banare, că am încercat şi insistat să demonstrez, ce, şi mai ales cui?! Regret enorm fiecare secundă pierdută acolo, nu-mi pot ierta faptul că le-am permis rebuturilor ălora umane, de-acolo, să mă umilească şi persecute preţ de un an! E numai vina mea, numai a mea!! Asta păţeşti când îi tratezi pe cei cu care vii în contact ca pe tine însuţi. :D Ştiu, ştiu respectul trebuie să fie implicit, asta este chestiune de educaţie, trebuie să respectăm, să încercăm să înţelegem, şi să încercăm să iubim, asta până la prima dezamăgire. Oh, da şi dacă eu nu am fost şi pentru întorsul celuilalt obraz, nimeni nu a fost pe acel site! Oare ce mama naibii o fi fost în capul?! Uneori sunt de-a dreptul idioată, şi fac asta mai ales pe timpul şi pe nervii mei!! Ştiu că oamenii mai greşesc, însă singura chestie pe care nu mi-o pot ierta e persistenţa-n greşeala asta. Ştiu că fiecare dintre noi avem nevoie de recunoaşterea, de respectul şi de stima celorlalţi, de aprecierea lor. Însă nu mi se pare ok să te umileşti, să renuţi la opiniile şi principiile tale numai pentru a fi acceptat într-un grup, nu că procesul de integrare nu ar presupune şi o modelare a noastră pe tiparul grupului, nu, însă de-aici şi până a renunţa la propria-ţi identitate numai pentru a fi acceptat, nu e mai mult!

NO, hai că l-am actualizat. Blogul. Nimicul care sunt nu mai vrea să aibă nicio legătură cu totul care este CineMagia, ci nu că aş valora mai mult, nu, ci pentru că eu sunt altceva. Altceva-ul acela care nu obligă la admiraţie, asociere, implicare şi fraternizare de la primul contact. Nu ştiu ce să mai fac să-i conving că nu sunt supărată decât pe mine, că ceea ce fac acum nu e un banc prost, şi că oamenii nu au nevoie de ceea ce credem noi, ci doar de ceea ce ei cer asidu. Asta ar tb să li se dea.

Deci, un blog este despre sentimentele pe care nu le putem ţine numai pentru noi, dar pe care nu îndrăznim să le spunem celui de lângă noi, cel din viaţa reala, poate din teamă de ridicol, sau poate pentru că ştim că el nu ne poate înţelege, sau poate că nu dorim să-l încărcăm şi cu suferinţele noastre. Mă rog, asta când nu este un blog despre cumpărături, unul politic sau unul pe teme sexuale. :P Şi acum să mai spun, pentru “admiratorii” mei de pe CineMagia, că nu a fost chestie mai dureroasă descât ştergerea postărilor mele. Întotdeauna  m-am “isterizat” când vreun moderator îmi modifica sau ştergea vreo postare. Niciodată nu mi-aş fi putut imagina că va veni şi ziua-n care eu însămi voi dori să le şterg. Ştiu, ştiu orgoliul e un defect major. Aş fi ipocrită dacă n-aş recunoaşte că am şterg şi-am plâns, şi-am plâns şi-am şters până nu am mai văzut nimic.  După care am obosit, şi-am zic să încerc şi varianta rezonabile comunicări.

Ce e un om, de pe un blog, de pe un forum, de pe un site oarecare de pe Net?! Ce, cine şi de ce e altcineva, când noi nu am descoperit, şi poate nu vom descoperi vreodată că nu suntem singuri în univers?! Într-adevăr, vb lui Cesare Pavese cea mai gravă insultă pe care i-o poţi aduce cuiva este aceea să nu crezi că el suferă. Acum nu vreau să se înţeleagă că oricine altcineva în afară de mine ar fi vinovat de asta, nu, Doamne fereşte! Nu, eu sunt singura vinovată de asta. Nu pot înceta să mă întreb oare ce mama naibii o fi fost-n capul meu?! Promit că după ce termin şi cu asta o să râd.