„dă-te, bă, că caaaaade!” şi despre cum mi-am pierdut credinţa

Mi-e somn, ar trebui să calc, sau cel puţin să spăl wok-ul din chiuvetă, cel care din păcate e prea mare şi pentru maşina de spălat vase, şi cred că detergentul ăla ar ataca fonta. :D No, dacă noroc nu e, nimic nu e! Toată casa mirosea ca dracu. A mâncare. Am aprins vreo 5-6 beţe/ cilindrii (LOL) parfumaţi şi tot degeaba. [pe Alina nu a tentat-o pieptul de pui cu legume thai]. Regret că am amestecat carnea cu legumele; cel puţin Negruţa ar fi putut fi fericită. Nu-mi place carnea, nu-mi place gustul ei, mă rog, lipsa ei de gust, nu ştiu de ce mama naibii mă forţez să mănânc! :D

No, ieri mi-am cumpărat o pereche de role. Inutil să mai zic că sunt la buget de austeritate, şi că plecasem de fapt să iau ceva de-ale gurii. De ceva ani mă tot abţin să-mi iau role, nu că n-aş avea cu ce, nu, doar că totuşi nu e momentul, că nu s-au termninat sporturile, şi mai ales trebuie să-mi înfrâng predilecţia asta pentru satisfacerea obsesiilor din copilărie.

Ani de zile mi-am dorit o trotinetă. Ba mai mult, în jurul vârstei de 9 ani, când credeam că l-am descoperit pe Dumnezeu, m-am rugat, ne-am rugat, frate-miu era în jumătatea aia de viaţa în care mă imita, ne-am rugat, deci, asiduu, pentru o trotinetă. În fiecare după-amiază liniştită a copilăriei noastre, stăteam cuminţi, pe micul balcon din sticlă securizată, de la etajul trei, al blocului A26, de pe Strada Episcop Nichita, din micuţul nostru orăşel, rugându-ne. Nici până la vârsta asta nu am aflat cine fusese acest Nichita; nici că m-a preocupat, şi totuşi, după-amiază de după-amiază am continuat să ne rugăm, eu şi fratele meu, Atotputernicului Dumnezeu, ca mica noastră să se întoarcă într-o zi de la serviciu, cu o trotinetă. Aveam chiar şi o observatoare, care ne informa, la telefon, ori de câte ori mica urma să dea colţul, intrând pe strada noastră. Era colega mea de bancă, Anca. Ea stătea în A23. Nu mai ştiu cum se numea strada ei, însă-mi amintesc toate conversaţiile noastre telefonice: „vezi că vine maică-ta. Tot fără trotinetă. Mai are un pic şi dă colţul străzii”. În primăvara clasei a 3-a mi-am pierdut credinţa; Dumnezeu nu exista deoarece refuzase să-mi asculte rugăciunile luni de zile, să NE asculte, frate-miu rugându-se şi el cot la cot cu mine. Mă îngreb acum cum poţi pierde ceea ce n-ai avut vreodată?! În copilărie Dumnezeu nu cred să fi fost mai mult decât pantofii noi de Paşte, cei care te strângeau al naibii, şi cadourile de Crăciun. Aaa… şi înaintea lor spoveditul şi împărtăşitul, cel pentru care mica-i dădea bani lui taică-meu, iar el ne cumpăra îngheţată, instruindu-ne cum să-I povestim maică-mii că ne-am spovedit. Nu cred că făcea asta pentru că era ateu, nu, ci doar pentru că era doar comod. Blocul nostru era lângă Mânăstire, de zeci de ori am ascultat slujba din casă. Era mult mai plăcut să savurezi înghetata în parc, privind magnoliile, decât să stai în genunchi încercând să-ţi găsesţi ceva păcate. Mi-e dor de fiecare secundă petrecută la Curtea de Argeş, unde acum simt că toate, absolut toate au fost magice, iar eu, copil fiind nu am ştiut să profit de ele, să le trăiesc aşa cum ar fi trebuit. Mi-e dor de deal, de pădurea de mesteceni, de pădurile de frasini, de câmpurile de brânduşe, cele din care se extrage cel mai scump condiment, şofranul. Mi-e dor de ştejari, şi de sămânţa lor, ghinda, mi-e dor de toamnele copilăriei mele, cele pe care le-am petrecut în practici agricole. Mi-e dor de rouă, şi brumă, şi gutui, şi mere, şi zmeură, şi afine, şi coacăze. Dar cel mai tare mi-e dor de mine cea care n-am să mai fiu vreodată, şi de cea care n-am putut deveni.

Mi-am luat role, pentru că erau 38, iar eu port 37, pentru că pe cutie scria “extrem sport”, superviteză etc. etc. pentru că am echipamentul de protecţie de la Răsturnica, pentru că le-am invidiat întotdeauna pe patinatoarele care se-nvârteau în aer ca un sfredel. Întodeauna mi-am dorit să pot dansa, sau patina. Pentru mine triplu loop e un moment de nemurire, e ca şi cum ai înfringe gravitaţia, iar înfrângerea gravitaţiei e libertatea supremă. Dacă aş avea cum şi cu ce părăsi fizic Terra mi-aş putea cunoaşte libertate. Dar să revin cu picioarele pe pământ, nu cred că voi fi vreodată capabilă de ceva mai mult decât mersul pe role, dar cel puţin am să-mi alin obsesia pentru trotinetă. Sper. J Nu cred că mi-ar spori cu ceva credibilitatea apariţia, pe trotinetă, la 35 de ani. LOL. Nu că asta ar avea vreo relevanţă pentru mine. :P

După ce-am cumpărat-o pe Răsturnica, o Mega FirstBike, cea  mai bengoasă la vremea aia, a tb să aştept vreo lună ca Grădi să aibă timp să o regleze. Evenimentul s-a petrecut într-un w.e. Nu mai mersesem cu bicicleta înainte cu vreun an, când mă pusese dracu să iau bicicleta Andreei, unde tot eram io dog-sitter, şi să mă duc la ei mei la masă. Inutil să mai zic că habar nu aveam cum să schimb vitezele, şi ca de obicei nu am avut noroc, şi al doilea semafor s-a făcut roşu, iar eu am pus o frână de-am venit grămadă, şi o bună parte din nobila mea piele de drac de pe un genunghi a rămas pe asfalt, spre deliciul paricipanţilor la trafic motorizaţi, din faţă. Chestie care nu m-a afectat defel, mă rog, probabil că m-oi fi complimentat în gând cu vreun “vaco”, ideea e că după prânzul cu ai mei, a tb să mă întorc acasă, tot pe două roţi, unde chestia pe care-o evitasem juma de viaţa, şi anume Home PC tocmai stătea să mi se întâmple. Îmi amintesc că tocmai ce ieşise taică-meu la pensie, iar cei care-mi aduceau PCul, de la dracu-n praznic nu puteau consuma alcool, i-am cerut deci maică-mii nişte bere fără alcool, până urma să merg eu la cumpărături. Ea mi-a adus câteva cutii într-o sacoşă, pe care eu nu am găsit să o pun decât pe coarnele bicicletei (Andreei). Când să trec de semafor şi să intru pe strada mea am simţit că ceva ud şi foarte rece îmi curgea pe picioare. Am îngheţat, însă nu m-am oprit din pedalat, mi-ar fi fost fatal, doar eram în mijlocul intersecţiei. După ce-am oprit în faţa blocului am constat că o cutie de bere se spărsese şi o rază fină de lichid magic se scurgea dincolo de pungă, pe piciorul, şi-n adidasul meu. Am intrat direct în baie. După care am avut PC acasă. Şi în mai bine de 3 ani absolut nicio conversaţie inteligentă. Doar ceva inutile şi filme, şi muzică. Şi banking-ul. Mă rog, nu aş fi prea copnvinsă că e mai util să înjuri conexiunea la Net decât să stai la coadă.

Dar să revin. Deci Grădi m-a convins să o iau pe Răsturnica, cea de-al cărei nume numai Ţoţo e responsabil. După ce Grădi mi-a sestat frânele, şaua şi mi-a umflat cauciucurile m-a pus să dau ceva ture prin cartier, printre blocuri, ca să mă obişnuiesc cu scula. Era dincolo de comod, incomod, ar fi totuşi prea puţin adevărat. Noroc că era o după-amiază de w.e. şi nu prea erau trecători, doar nişte copii, care mi-a zis aşa: “dă-te bă, că caaaade! Tantiiii, dă-ne-o nouă, că noi ştim să mergem!”  LOOOOL. Şi de-atunci a trecut un secol. Un secol de pedalat. Şi încă nu am căzut. :PPP