Şi vă voi povesti acum despre cum m-am făcut eu de basm, azi; nu că aş fi vreodată de fală, voba bunică-mii!
Luni dimineaţă mă sună Dana Călinescu, fosta mea colegă, şi-mi spune că cei de la Sindicat organizează o preselecţie pentru un marton care urmează să aibă loc în Spania, la sfârşitul lunii septembrie, şi că ar fi cazul să mă înscriu şi eu. Îi răspund că nu am bani, sunt la regim, fac zeci de kilometri cu Răsturnica, urc munţii, fac şi sute de „scări”, dar de alergat nu am mai alergat de vreo 10 ani, de când aveam cu vreo 10 kilograme mai puţin, deci nu e de mine. Între timp primesc şi-un e-mail de la Liliana, cea pe care o stresasem la un moment dat pe tema e-mail-urilor de la Sindicat, primesc deci un e-mail din care înţeleg că se asigură totul: transport, cazare şi masă. Titi, cea care ascultase toate detaliile îmi sugerează să mă înscriu, că oi găsi eu 100 de euro pentru banii de buzunar. Deci mai de voie, da’ mai mult de gura lor, m-am înscris.
Şi aici trebuie să fac o mică paranteză: între multele mele probleme temperamentale – ca să folosesc un eufemism – se alfă şi o empatie atipică, care nu mă lasă să asisit pe viu, sau măcar să privesc la TV niciun fel de competiţie sportivă. E ca şi cum aş trăi multiplicat de zeci de ori emoţia, şi teama de eşec a fiecărui concurent. Nu-mi pot controla nevoia morbidă de a mă pune în sufletul şi mintea sportivului. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi cu unele cărţi, filme şi cel mai adesea şi ABSOLUT TOTAL trăiesc asta cu muzica. Deci, dacă cineva trăieşte sportul cu ce are el mai greu de învins, adică emoţia şi tăria morala, aceea sunt eu. Drept care încerc pe cât posibil să evit aproape total acest gen de emoţie care-mi macină fizic inima. Ştiu că nu este despre mine, însă efectiv nu mă pot controla, pentru că nu-mi mai aparţin, sunt în egală măsură atât competitorul, cât şi competiţia. În concluzie toată viaţa nu am făcut decât să mă feresc de competiţiile sportive, olimpiadele din şcoală, la care oricum nu aveam simţul şi controlul măsurii, şi acum mă refer la cele de limba română, la care eu nu aveam niciodată timp să scriu/ spun totul.
No, partea tragică a sosit abia azi dimineaţă, prin e-mail, când am aflat că trebuie să alerg 20 de ture de stadion. Iniţial mi-am zis să nu mă prezint, însă colegii mei tot au insistat, ba mai mult, Costina m-a sunat după program şi s-a burzuluit toată când a aflat că sunt în faţa PCului şi-mi comand cărţi, în loc să plec spre stadion: „m-ai dezamăgit, trebuia măcar să încerci etc.”! No, şi-am făcut-o, în felul meu unic şi absolut inegalabil.
Şi-acum hai să vă povestesc cum este să alergi după o spătămână de păpat numai iaurt degresat, legume şi muuultă-muuuultă apă plată, după ani de nealergat, după o zi în care nu ar fi trebuit să alerg, despre vreme nu mai aduc aminte, unde mai fierbinte decât aerul eram doar noi, cei care alergam, mă rog, mai mult ei, că io am alergat numai vreo 4 ture şi ceva, ture-n care colegul Iliescu ţipa de pe margine „tu ce cauţi, măi, acolo?!”, iar Adi Sfîrlea „Du-te, măi, la Salvare”!! Cel mai haios a fost Victor cu „haaaai, că nu eşti ultima, mai e Mugurel după tine!” Ha-ha-ha! Acum sunt rea - au fost, din fericire, o mulţime care m-au încrurajat - dacă mă gândesc bine prestaţia mi-a fost invers proporţională cu galeria! Pe bune! Vă mulţumesc celor din tribune, care citiţi pe-aci! Iliescu, tu continuă să scrii la testament!!
Ştiu că cine se scuză se acuză, încă chiar am vrut să alerg, însă de-unde energie, fratele meu, de unde?! Când eu am după-amieze în care până şi suta/ sutele aia/alea de metri de la autobuz până acasă îmi par vii calvare. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: nu-mi e foame - când bei peste 3 litri de apă pe zi nu mai are cum să-ţi fie foame – însă am o stare de epuizare soră geamănă cu colapsul fizic, şi evident asta mi se întâmplă mai spre finalul zilei; acum de, dorm şi insuficient, şi-apoi nici nu aveam vreo şansă la cum m-am prezentat, între cei aproape 50 de bărbaţi. Şi ca tacâmul să fie şi mai condimentat, la începutul competiţiei, ex-iubi Liviu, cel care-a făcut atletism de performanţă, şi care acum are vreo două operaţii la genunchi, cel care cât am fost împreună nu a fost în stare să urce măcar o coastă dobrogeană, prin biciclitările noastre, mă rog, marele, frumosul, într-un cuvânt inegalabilul sportiv Liviu îmi spune, după ce dă mâna cu mine: „ai venit să mă vezi, nu-i aşa?!” Ha?! Remarcă la care am zâmbit galeş, evident după ce l-am băgat în p. mă-sii în gândul meu: „pe tine te pot vedea oricând; am venit pentru cei care cred în mine, şi pe care am să-i dezamăgesc imediat”. Îmi este greu să ascund faptul că pielea mea a gândit şi tânjit după cu totul alt răspuns, dar cum singurul stăpân (încă) peste patria penibilului şi a ridicolului este creierul meu, am abandonat cursa şi m-am cărat instant acasă. Asta de parcă aş putea scăpa de propriile-mi sentimente, de amintirea lui Liviu, de Sorin, şi de restul galeriei mele de înaltă calitate şi prestanţă! [Iliescu, tu nu eşti inclus; vezi de testamentul ăla!]
Partea care mă doare, mă rog, o să mă doară e faptul că majoritatea mă vor considera laşă, iar mâine o să am parte de-o serie de glume proaste, poze pe reţea etc. Dacă sentimentul penibilului nu ar fi atât de acut aş râde şi eu. Nu este suficient să ai simţul umorului pentru a-ţi depăşi mai uşor propriile momente de cretinism şi ridicol! Oricum, de-aci am învăţat pentru a suta-mia-oară lecţia cum că nu trebuie să mai las pe nimeni să decidă pentru mine, unde eu îmi cunosc cel mai bine neputerile. Da, da’şi ce dacă?! :-((
Of. Întotdeanua am avut o repulsie patologică pentru ridicol, pentru datul în spectacol şi ieşitul în evidenţă. Greu de crezut că mi-s de-o timiditate maladivă, nu?!
[Nu mi-a făcut bine să fiu fizic lângă Liviu, m-am simţit ca într-o moarte clinică, spiritul şi mintea mea mă/ ne priveau din tribună. Trupul meu avea cu totul ale mesaje de transmis şi verificat. I-am urât pe amândoi. Şi m-am simţit atât de singură, şi totuşi, explicabil de în plus. Într-o zi au să mă ucidă pe de-a-ntregul emoţiile astea.]
No, gata, subiect închis! Mă jelii destul, mă duc să mă consolez cu o baie călduţă, o cană cu lapte şi-un maur iubit. Mi-am comandat aproape tot ce era la reduceri la Polirom, aparţinând lui Salman Rushdie, şi acum abia aştept să-mi încep călătoriile imaginare; şi să povestesc şi-n imagini despre cele trăite recent, da’nepovestite nicicum.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu