Aciclovira-Isoprinosina-Triovita-Zinca-Dragomara

A trecut o lună, 31 de zile de Aciclovir, Triovit şi Zinc, şi numai 10 zile de Isprinosine, şi oh, da, mai vreau măcar o zi în care să pot bea şi eu un pahar de vin! Nu că n-aş putea să beau şi acum, am citit de 15 ori prospectele, şi nu se spune nimic despre consumul ăla de alcool, însă m-ar mustra conştiinţa că nu-l ascult pe medicul ăla misogin şi mizantrop.

Azi am vrut să scriu despre depresie, dar nu am putut rezista la birou cu aerul conţinonat pornit, mai mult de jumătate de oră, drept care am scris Agora şi alte căteva filme pe un DVD, şi mi-am mutat comandamentul pe canapeaua din sufragerie, lăsâd aparatul de aer coniţionat pornit, şi nepărăsind postul decât pentru câte o felie de pepene sau o urgenţă fiziologică.

Agora a fost un spectacol vizual care şi-a meritat bugetul, cel care m-a dezamăgit a fost scenariul lui Alejandro Amenábar şi a lui Mateo Gil. Mă uitam acum pe imdb.com la punctajul Agorei 7.3/10 din 8,904 de voturi, faţă de cel al lui Inception 9.2/10 din 107,128 voturi, asta nu mai lasă nicio umbră de îndoială asupra gusturilor contemporanilor în ceea ce priveşte cinemaul. Paradoxul e că în căutările mele, după Agora, pe HDDul extern, primul peste care am dat a fost Inception.

Dar să revin la scenariul Agorei, nu mi-a plăcut pentru că povestea a fost oarecum previzibilă, lipsită de consistenţă şi pe alocuri plicticoasă. Evident am fost uimită de direcţiile în care au evoluat caracterele personajelor principale: Oreste – discipolul fluşturatic şi imatur, şi Davos – scavul fidel, ambii îndrăgostiţi de tânăra filosoafă. Iniţial aş fi pariat pe Davos, cu toate că era un om simplu, aş fi mizat pe constanţa sentimentelor lui etc.

Am citit, mă rog citisem câteva cronici înainte de-a vedea filmul, deci am cam ştiut la ce să mă aştept, şi ceea ce mi-a fost relativ uşor a fost trecerea peste partea religioasă, mă rog, istorică, cum tot încearcă să speculeze unii. Unde Agora este doar un film de ficţiune mi s-au părut hilare comentariile legate de lumina proastă în care sunt puşi creştinii. Nu cred că Alejandro Amenábar şi-a propus să impună acest punct de vedere, Agora este un film anticreştin numai dacă-l priveşti printr-un ochi de creştin habotnic, oricum ceea ce au făcut aşa-zişii creşti în Alexandria nu are nimic de-a face cu ce-a predicat Isus. Agora este un film despre îndrăzneala de a-ţi respecta pincipiile morale, necredinţa în cazul Hypatiei şi un film despre slăbiciunea de caracter, egoismul, ipocrizia şi interesul şi sărăcia sufletească în cazul lui Oreste, al lui Davos şi al restului grecilor şi romanilor care au preferat să se convertească la creştinism şi astfel să-şi salveze vieţile.

Cea mai originală şi totodată intrigantă cronică pe care-am citit-o vis-à-vis de Agora este aceasta: http://agenda.liternet.ro/articol/10971/Claudiu-Sfirschi-Laudat/Jertfa-suprema-adusa-unei-iubiri-Agora.html ocazie cu care am aflat că există şi o minte religioasă. Eu credeam că sentimentul religios e de cu totul altă origine.

“Dincolo de dogme, dincolo de concepţii filozofice asupra lumii, sensul adînc al istoriei trebuie căutat în om, în fiecare dintre noi, în putinţa sau neputinţa noastră de a cuprinde cu mintea ceea ce ne transcende. Moartea Hypatiei capătă, prin urmare, un sens soteriologic: pe ea o mîntuieşte de trufia filozofiei, a cunoaşterii vane, fără un obiect care să-i confere raţiunea ultimă (cauza primă, dacă este să o spunem în termeni aristotelici) şi o umanizează, iar pe Davus îl ridică de la patima prea umană a credinţei spre adevărata ei esenţă, spre iubirea christică; crimele lui în numele unei credinţe neînţelese sînt transsubstanţializate de iubirea omenească. Şi de-aici tragedia iubirii sale: să ucidă din prea multă iubire, pentru a mîntui persoana iubită de suferinţă şi de umilire. Este jertfa supremă adusă unei iubiri - omeneşti sau divine, nu mai are importanţă.”

Mi-a fost greu să citesc aşa ceva, de câteva ore tot mă strădui să accept că cineva poate vedea iubire şi pe Dumnezeu în jertfirea unei vieţi omeneşti. Sunt conştientă că fiecare are dreptul la o opinie personală, însă, fără a fi paranoică – îmi place să cred, articolele de genul celui de mai sus sunt extrem de periculoase pentru minţile mai… labile, mă rog, nu ştiu dacă este termenul cel mai corect, însă e primul care-mi veni acum în minte.

Io una nu am văzut în lapidarea Hypatiei un sens soteriologic, dimpotrivă, şi aş fi preferat ca scalvul Davos să nu-şi fi părăsit stăpâna pentru promisiunea descoperirii miracolului mersului prin foc, de exemplu, să nu fi ucis zeci de evrei, să o fi iubit şi protejat cu preţul propriei vieţi.

…

A trecut o lună, 31 de zile de Aciclovir, Triovit şi Zinc, şi numai 10 zile de Isprinosine, şi oh, da, iar o iau de la capăt!

Aciclovira-Isoprinosina-Triovita-Zinca-Dragomara e noul meu nick.

PS: evident că am vrut să scriu despre cu totul altceva; despre depresie mă tot chinui de mai bine de-o juma de an să scriu. Am presentimentul, oh, da, pre, presentimentul că am pierdut ceva foarte important, după timp, tinereţe şi sănătate, mă întreb ce-o mai putea fi?! Oricum, salvă Domnului simţul umorului e intact! Ha-ha-ha! Categoric el îmi va supravieţui.