2:53 am. Stau în fund, în speranţa că aşa mă va durea mai puţin. Am constat asta în timpul zile, când aproape nici nu o simt. Dacă aş avea putere aş ţipa, atât de tare şi atât de lung încât sunetul ar acoperi durerea.
Un ketonal, 50 de pastiluţe albastre de ketonal. Un ketorol, mai multe ketoroale. Şi un omeran… ăsta fiind excepţia de noaptea asta.
Of, Doamne, parcă era mai bine în pat! Mă doare până şi muzica de la radiourile muzicale europene care transmit acum pe România Muzical.
Durerea se transmite ca un pendul de la dinte la dinte, nedepăşind niciodată partea stângă a feţei, dar oscilând precum o sinusoidă, când sus, când jos.
Încep a crede că antiinflamatoarele nu fac decât să o ultraamplifice.
Ce naivă am fost sâmbătă noapte când mi-am spus că mai tare de atât nu se poate să mă doară.
Am început să-i cred pe cei care-şi doresc moartea pentru a scăpa de dureri.
După ce luni dimineaţă am citit mai bine de-o oră pe Net despre nevralgii, mi-am propus să fac acupunctură, nu ştiu de ce am simţit eu, atunci, din cele citite, că ceilalţi aveau dureri mult mai mari decât mine! Nu cred că tot ce-am trăit până acum, cumulat, poate echivala durerea de noaptea asta! Vreau să suport, adică-mi tot repet că mai rău NU ARE DE UNDE SĂ SE MAI POATĂ!
Nu ştiu cum o să mai rezist încă unei nopţi nedormite. Tot asociez nopţile astea cu secundele de somn pe care le ai între două contracţii, cele despre care mi-a povestit, o dată, Elena B.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu