Mirela şi Mirela – încă o poveste pe care abia aştept să o scriu

Ciudat, nu,  cum în ultima vreme scriu numai despre ceea ce urmează să fac?!

Iar plouă, fantastic. Am deschis geamul la maxim, operaţiune care cred că se va sfârşi în curând, geniile care l-au montat  au venit cu fantastica idee că „nu se mai poartă aluminium, doamnă. Trebuie să puneţi unul nou de PVC”. LOOOL! Chestie la care eu am replicat „e o glumă, nu?! Eu nu am dat acum 5 ani, 16 milioane pentru că era aluminiul la modă, ci pentru că am vrut cel mai  performant profil de pe piaţă!”, başca am aşteptat mai bine de-o lună până au adus profilul din Grecia. Problema e că de închis nu se mai închide nicidecum, iar pentru a-l deschide normal am de muncit, nu glumă, mă rog, am de gând să-i aduc pe alţii, că doar nu m-am tâmpit, şi în niciun caz nu mă dau banii afară din casă, cel mai probabil am să schimb balamaua, dacă ar fi fost vb de geamul de la bucătărie sau de la baie poate l-aş fi schimbat naibii, asta după ce i-aş bătut/ înjurat bine pe cei care l-au montat! Etc.

Da’ să revin, unde mă tot stresează colegii pe tema blog-ului, adică frate, unii chiar n-au ce face! L Azi am să scriu puţin despre ceea ce urmează să povestesc zilele astea mai pe larg.

Azi dimineaţă am pornit PCul şi mi-am „savurat” cerealele citind Jurnalul Naţional, mai nou mă pasionează articolele pe tema copiilor autişti. Azi am citit despre  Andrei şi mama lui Mirela, care a ales să renunţe la un job bun, şi la soţ pentru a-şi creşte puiul, cel pe care l-a adopat acum 4-5 ani. Aici este povestea lor  http://www.jurnalul.ro/stire-copii-speciali-intr-o-romanie-autista/andrei-este-o-lectie-de-viata-507320.html

Povestea Mirelei mi-a readus în memorie o altă Mirela. Şi povestea ei a apărut acum mai bine de 4 sau 5 ani în Jurnalul Naţional, iar eu am citit-o într-o pauză de masă, în care-am ales să nu pap, şi să rămân la birou. Foarte pe scurt: Mirela, care e (era) constănţeancă, fusese implicată într-un accident de circulaţie de pe urma căruia rămăsese aproape complet paralizată, cred că-şi putea mişca numai o mână. Am să încerc să găsesc articolul. În ziar era dată şi o adresă de e-mail. Îmi amintesc cum l-am rugat şi pe Florin să-i scrie, şi cum m-a refuzat cu “nu-mi plac chestiile astea, nu mai veni cu aşa ceva la mine!”  :D. însă io i-am scris, despre nimicurile din viaţa mea, despre ceea ce citeam, ceea ce trăiam sau îmi doream să fi trăit. Tipa scria cu litere de tipar cu un font mare, altminteri nu vedea, cred că-I era oricum şi foarte greu, nici nu-mi pot imagina poziţia în care tasta. Îmi pare enorm de rău că în lunile în care am conversat, uneori schimbând doar banalităţi, în tot acest timp nu mi-am făcut măcar o dată timp să o vizitez, sau să-i dau un telefon, cu toate că adesea mi-am propus. Nu ştiu ce m-a reţinut, adică bănui că nu am vurt să vadă că o compătimesc, nu m-aş fi putut abţine să nu. Nu ştiu ce mai face, corespondenţa noastră s-a sfârşit subit acum 2 sau 3 ani. Încă mai am în PCul de la birou folderul cu toate e-mail-urile pe care i le-am scris, sunt toate parolate, şi bineînţeles nu mai ştiu parola. Oricum, pe toate le-am trimis de pe adresa de pe Yahoo!, o să verific acum de pe care dintre ele.

No, toate mesajele sunt aici. Am să-i scriu mâine, sau am să o sun, că există şi nişte numere de telefon. Sper ca ea să  fie încă acolo, altminteri nu prea ştiu cum am să explic de ce nu am sunat acum 4-5 ani. -:((

Mirela de azi mi-a reamintit de Mirela de acum mai bine de 3 ani. În Jurnalul de azi era şi un număr de mobil, l-am notat şi mi-am propus ca zilele astea, după ce se vor mai fi potolit spiritele să o sun şi eu. Am să o sun şi am să-I spun că ceea ce face ea pentru puiul ei este unul dintre sensurile pe care trebuie să le aibă orice viaţă, că da, acum ştiu că el, SENSUL, există, şi că nu e în zadar să-l caut. A trăi pentru ceilalţi este unul dintre cele mai nobile sensuri pe care le poate avea o viaţă de om. Am să-i spun cât de mult o admir.

[Luni dimineaţă, când să plec la birou am dat peste floarea asta. Era cu tot cu rădăcină, aşa că am pus-o într-un ghiveci. Cred că Nică mi-a adus-o. Am hotrărât să-l întreb mâine, şi să-i spun şi despre blog, aşa mi se pare corect. Şi oricum vreau să scriu depsre Nadia, iar Ana sunt convinsă ca va citit toate postările, iar eu sunt dispusă să corectez numai gramatica şi greşelile de tastare; chiar mă gândesc să-i dau şi lui dreptul să-mi corecteze doar, sper, posările. Sună ca dracu, dar el e înţelegător iar io chiar am nevoie de un corector.

Asta e floarea, habar n-am ce este, are nişte clopoţei minusculi, îmi amintesc că am mai văzut-o undeva, însă nu mai ştiu unde. 

Gata. Noapte bună. [Tot ascult Leonard Cohen. Nu cred că o să mă satur vreodată. Mă duc să-i citesc cărţile, poezia lui, tradusă în româneşte sună ca dracu. Dacă un suflet  s-ar putea clona, aş îndrăzni să spun că al meu a fost clonat după a lui. Sunt momente în care mă întreb cine gândeşte/ simte  ca cine, eu ca el, sau el ca mine?!]