Beauty is in the eye of the beholder

Mă ţin ce ceva vreme să scriu despre asta, mai exact nu am avut timpul necesar, altminteri aş fi scris deja. Cea care m-a făcut să-mi anulez planurile de lectură de astă seară e PK, cu link-ul ei de pe CineMagia: http://pitbullsrealm.multiply.com/ph..._Years_Night#3. Eram ghiftuită de dulciuri de la ziua Ileanei şi-am zis că ar fi cazul să pap şi ceva legume şi peşte, pentru sănătate, of course. Inutil să mai zic că păjiturile alea foarte gustoase probabil că nu fuseseră făcute tocmai cum trebuie, pentru că tocmai ce ieisem ca MIGul, sau, mă rog, de asta o fi fost vinovată numai mintea mea “bolnavă” cea care simţea ceva remuşcări. Deci cât am păpat m-am uitat la pozele acelea de pe, acum abia aflai de la Mihnea, mult-doritul, da’prost finalizatul grup MSN. Nu vreau să vorbesc acum despre ce-am simţit, pentru că nu se cade, şi oricum sentimentul dominant a fost compasiunea, oh da,  varianta aceea mai elevată a milei creştineşti. Nu am să înţeleg ever de ce unii oameni pun asemenea poze pe Net, mă rog, asta unde dorinţa unanimă este cea de-a plăcea tuturor. Însă apreciez enorm că lui Mihnea nu i-a fost ruşine, la vremea aia, să se arate aşa cum este, de fapt asta e şi ideea, trebuie să fim iubţi pentru ceea ce suntem cu adevărat, nu pentru ceea ce-am vrea să fim (părem).

[tragic, mă doare cotul stâng când tastez. Chestie care nu mi s-a întâmplat vreodată în această ipostază. De obicei mă dor când car ceva, când le ating, când joc tenis, însă nu şi când fac mişcări atât de delicate. Sper să fie numai din cauza presiunii scăzute.]

Dar să revin la povestea mea, cea care începe cu plecarea întregii familii (mai puţin cumnată-mea, că ea a fost isteaţă, şi s-a fofilat :D) la Braşov pentru a vedea maşina pe care frate-miu urma să o cumpere. Am regretat enorm, trecând prin Buşteni, în prima luni de după Paşte că nu-mi luasem bocancii şi rucsacul şi nu rămăsesem să fac un traseu, până ăi bătrâni reveneau din Braşov. Plecarea asta fusese mult prea  în scurt, altminteri aş fi profitat de ocazie. Nu ştiu ce-a fost în capul meu de-am acceptat să-i însoţesc, probabil că mi-o fi fost jenă să refuz, însă cel mai sigur e faptul că vroiam să-mi revăd muntele, măcar în trecere, dacă nu călcându-l cu piciorul. Ar trebui să mai spun acum că mai mereu îmi văd moartea cu ochii când merg cu ăi bătrâni cu maşina. Mama nu are permis, dar face de aproape 10 ani pe copilotul. Ea ştie cel mai bine când tb schimbată viteza, când tb accelerat, sau frânat. Dacă ar face-o cu calm, şi dacă ăl bătrân ar ţine cont numai de ceea ştie el chiar nu m-ar deranja comentariile ei. Ani de zile m-am superstresat urmărindu-l, şi executând involuntar orice manevră tb el să facă. Mi-am văzut moartea cu ochii de zeci de ori. Acele episoade m-au îmbătrânit cu secole. Paradoxal, cel mai tare  nu mă enervează manevrele lui greşite, faptul că el aşteaptă ca ea să-i spună ce anume tb să facă, ci comentariile ei mai mult decât isterice „frânăăă!”, „păzeaaaa!”, „schimbă!”, „vezi că ai în spate!” şi tot aşa! Sunt dăţi în care nu o mai suport şi ţip la rîndul meu la ea „pune mâna şi citeşte dracului o dată Decretul ăla, că spui numai tâmpenii!”, sau dăţi în care o învăţ semnele de circulaţie, chestie la care-am renunţat de ceva vreme, unde nu am văzut că ar reţine ceva. Mai nou, unde nu mă pot uita pe geam de teama accidentului iminent pefer să stau în spate prefăcându-mă că dorm, chestie absolut imposibilă din cauza ţipetelor ei, ţipete care mă aduc adesea în pragul infarctului. Când nu mai suport îi spun regulat aceeaşi chestie: "dacă nu mor într-un accident de circulaţie cu siguranţă o să fac un infarct din cauza ţipetelor tale!". No, de data asta am mai avut încă un motiv de stres: GPS-ul lui frate-miu, nr.2, primul fiind furat de hoţi. :-( Bineînţeles că niciunul dintre ăi bătrâni nu avea habar să-l folosească, nu-i ceruseră cumnată-mii cartea, chestie de are numai ea era vinovată, bineînţeles, drept urmare o treime din drum am fost efectiv excitată nervos de beep-urile pe care le scotea drăcia aia touch-screen, în încercările disperate ale maică-mii de a-l reprograma. La un moment dat nu am mai rezistat şi i-am zis „ori îl laşi cum l-a seatat aia, ori îl închizi! Dacă mai aud un singur beep ţi-l arunc pe geam”. Şi uite aşa l-a închis, salvă Domnului! No. Am ajuns în Braşov şi-am tras la primul Metro, ocazie de care io am profitat să-mi cumpăr cuţitul de curăţat peşte, cel pe care nu reuşisem să-l iau din Metro Constanţa, în sâmbăta Paştelui pentru că-mi uitasem cartela acasă, de fapt cartela lui frate-miu, şi când am vrut să-mi fac una de o zi, tipa a insistat că mai bine mă întorc acasă să o aduc, când i-am zis că, casa mea e la mai bine de 60 de km, şi am rugat-o să-mi facă una de-o zi, pentru că vreau să iau doar un cuţit de curăţat peşte, m-a tot descusut pe ce firmă e emisă, cum nu era a mea, şi cum era una dintre primele emise, chiar habar n-aveam, a tot insistat să-l sun pe proprietar, am încercat să-i explic că tipul nu e în ţară, am rugat-o să-mi spună câte înregistrări sunt pe numele lui frate-miu în baza de date, şi ce firmă e trecută la fiecare, după ce le-am luat pe fiecare în parte descoperind-o în final pe cea corectă tipa de la Relaţii Clienţi a decis brusc să nu-mi dea cartelă de-o zi pentru că „clientul trebuie să funrinzeze informaţii complete”, chestie pe care io n-o făcusem, deci ori fac bine şi plec şi revin altă dată, CU CARTELA, ori, unde tocmai intra o doamnă de etnie rromă, în echipament adecvat, şalvari etc., care şi ea-şi uitase, of course, cartela, da’ce să vezi avea un nume mai rar şi-şi ştia pe de rost toate datele din baza de date Metro, am fost sfătuită să merg cu ea, dacă ea era de acord. Tot nevenindu-mi să cred, am întrebat naţionalitatea conlocuitoare dacă are multe de cumpărat, şi bineînţeles că avea de făcut, ca tot omul cumpărăturile de Paşti, în sâmbăta Paştelui. Am râs, pentru că am simţit că e o glumă, după care mi-a venit să plâng, şi iar am luat-o da capo cu toate explicaţiile despre NUMAI cuţitul pe care vreau să-l cumpăr, despre cartelă, frate etc. Noroc cu naşul care s-a întors din hoinăreli şi mi-a zis că e vremea să plecăm de-acolo. Nici acum nu pot crede că nu m-au lăsat să intru în Metro în sâmbăta Paştelui, de parcă urma să fur, ci nu să plătesc pentru ce urma să cumpăr! Doar un cuţit! :D Deci mi-am luat cuţitele, că acum de oftică am luat două, diferite. :P Au văzut, am văzut, plimbat etc. etc. maşina după care normal că am pornit-o înapoi spre casă. Numai că planurile aveau să ni se schimbe la ieşirea din Braşov. Era în jur de 13:20 când am constatat că nu puteam ieşi din oraş pentru că Poliţia întorcea toate maşinile care nu erau de Prahova, deviidu-le pe Săcele, Cheia, Vălenii de Munte etc. Şi bineînţeles că ăl bătrân mi-a făcut o groază de nervi şi-n situaţia asta, nu a vrut să urmeze indicaţia primului agent de Poliţie care arăta clar direcţia de urmat, şi s-a luat după o turmă de alţi proşti care încercau să foţeze „digul”. Scumpului meu tată i-a venit ideea genială de-a spune poliţistului că suntem cazaţi în susul drumului, la o pensiune şi  tocmai ne întreba pe noi dacă am reţinut numele vreuneia. LOL! Noi ne-am uiat una la alta, şi i-am răspuns că nu avem nicio legătură cu Iorga. :D Până să coboare ăl bătrân din maşină şi să-l ia la întrebări pe şi aşa mult-prea-solicitatul poliţist, de maşina noastră s-a apropiat un tip scund, tuns scurt, în tricou. În timpul ăsta io care dorm cu aparatul foto în mână, tot m-or invada extratereştrii, io făceam deci poze ambuteiajului, trăind din plin clipa. :-)

Tata a coborât geamul maşinii şi l-a întreabat pe tipul scund, în tricou crem, ce se întâmplă, de ce nu ne lasă să trecem. Tipul s-a apleacat spre maşină, şi trei perechi de ochi au rămas „îngheţate” în faţa unui spectacol rar. Faţa bărbatului de nici 40 de ani era o imensă cicatrice roz, cu vagi urme de păr acolo unde ar fi trebuit să-i fie barba. Chipul era perfect rotund, privit de la nas în sus semăna cu o faţă de focă. Incendiul, sau explozia, că nu ştiu ce-o fi fost nu „reuşise” să-i distrugă decât jumătatea inferioară a feţei. Priveliştea e greu de redat în cuvinte, şi oricum eu una am uiatat-o aproape complet după ce tipul a început să vorbească. [în timpul ăsta degetele mă ardeau în dorinţa de a-i face o poză, însă raţiunea a fost mai puternică, şi m-am abţinut.] Eram cu toţii parcă sub hipnoză când tipul a început să vorbească. Se exprima foarte greu, a trebuit să fac eforturi intense pentru a putea uni cuvintele în fraze. Mi-au trebuit ceva minute pentru a realiza că bărbatul e foarte nevos şi revolat, şi că de-aia nu-şi găseşte cuvintele, şi se tot bâlbâie: „nuuuu, nuuuuu măăăă lasăăă să treeeeec, şiiii iooo, ioooo chiaaaar staaaauu în Buuuuuşteeeeni! Nuuuu măăă lasă săăăă treeeec!„ şi mai-mai să-i dea lacrimile. M-am uiatat la maşina lui, o Mazda şi ea cafenie, precum tricoul lui, cu număr de Bucureşti. NU prea am înţeles cum stătea de fapt treaba, cei cu buletin de Prahova chiar erau lăsaţi să treacă. După ce s-a mai lamentat un pic în faţa noastră, cei însă aflaţi în stare de şoc, tipul s-a reîntors la poliţist. Cel care s-a trzit cel mai repede a fost taică-meu: „săracul! şi e un om bun”, după care a coborât la rândului lui din maşină punând aceeaşi întrebare tembelă pusă la rândul lor de atâţia alţi participanţi la trafic tembeli, de dinaintea lui „şi io pe unde o iau, dacă pe-aici nu am voie?!”. După ce poliţistul i-a spus, personal, ceea ce io deja citisem pe indicatoare la primul blocaj rutier şi anume „Săcele, Cheia etc”, tata a decis să se conformeze ordinului, mă rog io n-am ratat ocazia de a-i face capul calendar „nu ştiu ce-o fi fost în capul tău, tb să ne întoarcem de la primul blocaj!”

Unde maşina bucureşteanului mutilat era singura trasă regulamentar pe dreapta, şi tipul încă se mai agita de la maşina lui, la poliţist şi la maşina noastră, tata l-a întrebat dacă ştie drumul pe Săcele, bărbatul i-a răspuns că da, atunci tata i-a propus ca el să plece primul şi noi să ne ţinem, după el, unde ai mei nu mai fuseseră vreodată pe partea aia. Tipul a fost de-acord, numai că a replicat că nu poate pleca imediat „pentru că ştiţi, eu nuuuu pooooot, eu treeeeebuie săăăă, eu chiar nuuuu poooot” şi a continaut să se repete bălbâit îndreptându-se spre maşina lui, singura regulamentar oprită. :-) Nu am realizat dacă mai era cu cineva, sau doar singur. După ce-a plecat mai mi-am revenit un pic din şoc, şi l-am compătimit pe poliţistul care trebuia să de aceeaşi explicaţie din 5 în 5 minute, eu una n-aş fi rezistat şi aş fi scos pistolul, cred. :D No, am întors maşina şi-am apucat pe drumul necunoscut, cel care s-a dovedit a fi unul dintre cele mai frumoase pe care le-am făcut până acum. Nu am încetat să mă gândesc la tipul cu Mazda cu număr de Bucureşti, i-am disecat şi digerat iar şi iar disperarea, neputinţa, frustrarea şi totodată resemnarea. Asemenea lui m-am simţi şi eu în varii situaţii. Acum îmi pare rău că m-am blocat atunci şi că nu l-am sfătuit să se liniştească şi să accepte decizia poliţistului, de altfel absolut corectă, faptul că urma să întârzie un pic, şi că consume ceva mai mult carburant era unul dintre cele mai mici rele care i se puteau întâmpla. A scăpat dintr-un incendiu, cu siguranţă urma să scape şi din asta!

De ce Beauty is in the eye of the beholder?! Pentru că i-am privit dincolo de chip, în suflet, şi ceea ce-am văzut m-a atins într-atât încât  fără să-i fi făcut vreo poză, pot afirma că acestă poveste este despre unul dintre puţinii oameni frumoşi pe care mi-a fost dat să-i cunosc.

No, am să pun şi ceva poze, am şi una în care se vede numărul maşinii lui, chiar aş putea să aflu cine e, însă nu vreau, îmi e suficient faptul că am cunoscut un om frumos, de-o frumuseţe pe care nimeni şi nimic nu i-o poate întina sau distruge, de-altfel ea fiind adevărata frumuseţe, singura care sporeşte cu timpul, cea a inimii. Atât.