D de la Depresie

Îmi propusesem la un moment dat să explic toate „d”-urile acestea cu care m-am autocaracterizat . N-aş fi bănuit că cea despre care voi scrie prima va fi Depresia.

E marţi, unde abia am ieşit din baie şi beau lapte fierbinte, mi-e cald. Trebuie să termin „Citindu-l pe Turgheniev” a lui W. Trevor. Am luat-o de la bibliotecă după ce-am citit despre autor, pe coperta a patra „urmaşul lui Joyce”. Absolut plictisitoare, singura legătură cu Joyce e naţionalitatea, şi nu pot să nu o citesc, deoarece mi-s convinsă că doamna bibliotecară, ce care a citit-o deja, o să-mi ceară părerea etc. Dra nu despre asta vroiam să scriu.

D de la Depresie. Stare prin care trec extrem de rar.

Ceea care m-am pus pe gânduri de astă dată a fost tristeţea imensă pe care-am simţit-o în acest week-end. Tristeţe fără motiv. Depresiile, mă rog, e mult spus, depresiile mele trecute au avut mai toate cauze obiective. De fapt e vorba de dezamăgire şi nu de depresie, stare care îmi trece în maxim 3-4 zile de însingurare şi de smiorcăit.

De astă data am simţit o durere profundă atât fizică cât mai ales psihică, ca şi cum toată lumea ar fi murit şi eu aş fi fost într-un mod ciudat responsabilă. E prima dată când am simţit fizic tristeţea. Prima dată când am experimentat lipsa de poezie a sentimentului devenit acum manifestare fizică. Durea atât de profund, abia puteam să respir, sufocată sub greutatea invizibilă a atâtor întrebări, m-am chircit în poziţie fetală, fără muzică, fără lacrimi, fără cărţi, fără aromaterapie. Durerea era atât de puternică, mult mai puternică decât logica mea. [acum mă doare stomacul, reamintindu-mi]. M-am refugiat în zeci de episoade se somn nu mai lungi de 40-50 de minute. Episoade în care am avut vise lungi şi ciudate. Obsesiile mele eterne. Cum mă trezeam speriată mă întorceam pe partea cealaltă şi o luam de la capăt. Iar şi iar şi iar. Până şi în vise conştientizam că ceea ce trăiesc / visez nu e tocmai normal, însă nu m-am putut abţine, atât fizic, cât mai ales psihic să o iau de la capăt, tot speram să aflu de ce sunt tristă, ce şi de ce mă doare. Nu am vrut să mănânc nimic, am făcut-o abia spre seară când nu am mai putut suportat durerea de stomac. Cu o seară-nainte tocmai ce făcusem piaţa, ar fi trebuit să gătesc, dar nu am văzut rostul, şi nu m-am gândit nicidecum la siluetă, oricum mănânc aproape numai legume, fructe şi lactate. Şi peste toate astea s-a suprapus o durere de cap aproape continuă. Sâmbătă am luat un ketonal, şi pentru ceva ore durerea a dispărut.

Două zile am făcut naveta între canapea şi pat, dormind, iar în rarele intervale de veghe uitându-mă la filme care mai de care mai insipide.

Vineri trebuia să mă văd cu Nicodim, numai că tipul a răcit brusc aşa că am contramandat. Nu reuşesc, oricât aş încerca să-i găsesc un loc şi un rost în viaţa mea. Nu se citeşte plăcut, doar tipul nu-mi spune mare lucru, sau nu am eu răbdarea necesară de-a fora mai adânc sub km de “nu am, nu pot, nu ştiu, nu acum”. L-am sunat sâmbătă să-l întreb cum se simte, şi-am îndrăznit să-i vorbesc despre tristeţea mea profundă, în speranţa că mă va linişti şi consola cumva. Mare greşeală! Mi-a confirmat că asta e starea lui aproape permanentă! L după care am analizat împreună motivele sociale, politice şi nu în ultimul rând psihologice care fac din români un popor atins de depresie în proporţie de peste 90%. Genul de discuţie care mi-a coborât tristeţea sub pragul critic. Şi cum aveam nevoie de un motiv mai mult decât obiectiv să fac un duş, tipul mi-a promis să ne vedem mai pe seară. Aveam să ne plângem de milă unui altuia, chestie pe care-o detest până şi-n filme, darmite-n viaţa reală! Dar n-a fost să fie, tipului i-a fost lene până şi să iasă din casă. Partea bună e că mie mi-a mai crescut respectul de sine, făcusem şi io ceva în ziua aia: un duş! :D

Duminica a fost copia identică a zilei anterioare, singurul progres fiind o salată şi renunţarea la ketonal, mai erau numai două pastile, nu se ştie când mă va durea şi mai rău, deci le-am cruţat.

După încă o zi de vise agitate, ascultat cu ochii închişi zgomotul străzii, respiraţia ţevilor de la baie, lamentările Carmelei, după ce vântul fierbinte şi uscat al tristeţei mi-a lins bine toate colţurile demult neatinse ale memoriei nu am mai suportat şi-am început să citesc despre depresie. După ce-am navigat din site în site, aci înspăimântându-mă, imaginându-mă sub tratament medicamentos, mai vegetală decât orhideea mea, aci revenindu-mi la loc inima, io nu eram chiar atât de rău. Am aflat deci că este considerată depresie tristeţea care ţine mai mult de două săptămâni. Tristeţea, tristeţea, tristeţea… io una nu i-am spus niciodată tristeţe. Ceea ce obişnuiam eu să trăiesc semăna mai mult cu dezamăgirea, mă jeleam un pic, asculatm acelaşi CD de 100 de ori şi gata trecea.

Azi e marţi, a patra zi de la declanşarea tristeţii inexplicabile. Aş vrea să spun că sunt mai bine, însă nu am habar de ce şi mai ales de ce trăiesc. Nu m-aş fi îngrijorat dacă ar fi fost numai lipsa de sensului, nu. Ceea ce mă sperie e faptul că nu prea mai găsesc plăcere în multe activităţi pe care o dată iubeam să le fac. Tot mai multe îmi spun tot mai puţin. Oricum mi-am propus să fiu foarte activă, cel puţin din punct de vedere fizic şi intelectual.

Am sperat că dacă luni le povestesc celor cu care intru în contact ceea ce simt mă voi simţi un mai bine, nu ştiu ce anume am sperat să aflu. Cu toţii au vrut să afle ce şi cine m-a deprimat. De parcă io aş fi ştiut! Apoi răspunsul “asta trăim mai toţi din când în când” nu mi-a fost de mare folos.

Am citit apoi despre hormoni, despre deficitul de serotonină din creier, cel care produce de fapt depresia, despre faptul că femeile datorită dezechilibrelor hormonale sunt mult mai predispuse depresiei. Probabil că Nicodin este doar excepţia care confirmă regula. Am citit despre americanii care iau antidepresive din adolescenţă, despre psihoterapie etc.

Din site în site, dorind să-mi comand o carte despre depresie am ajuns pe un blog librărie virtuală, acolo printre blogurile partenere am dat peste blogul unei prostituate de lux. Cred că mai intrasem mai demult în căutarea mea de bloguri interesante, atunci nu citisem nimic, de data asta în speranţa de a-mi mai uita tristeţea am citit în diagonală. Tipa şi-a propus să se oprească din prostituţie după ce câştigă un milion de Euro, bani care nu reprezintă nimic pentru ea, drept urmare are de gând să-i joace la un cazinou, pe roşu, culoarea ei preferată! LOL! Tipa le recomanda bărbaţilor să citească, printre cărţile ei de căpătâi fiind dacă nu mă înşel “Veronika se hotărăşte să moară” a lui Coelho, (de ce nu “11 minute”?! J) şi “Lolita” a lui Nabokov! J J J J J Dar nu despre lecturile săptămânale ale celebrei prostituate vroiam io să scriu! :P M-a impresionat profund disperarea, dezamăgirea şi singurătatea profundă care se ascund sub snobismul mai mult evident al fetei. La un momendat spune “azi am scris o carte despre fericire, are 230 de pagini, toate albe”. Acesta ar putea fi versul unui poem. Oricum, după ce mi-am băgat unghia-n constatând ce trafic are acel blog, am tras concluzia că de fapt eu sunt mai puţin nefericită, că adevărata fericire e să nu ai, dar să nici nu-ţi doreşti. Încep să-i înţeleg şi pe cei care mă întreabă dacă mai ştiu şi altceva în afară de-a mă plânge. Ştiam, chiar ştiam… cândva.

Gata, trebuie să mă întorc la Trevor, viaţa mea e încă mai bună decât a lui Mary Louise.