Ce zi, Doamne, ce zi! Încă tremur de emoţie, dar mai mult de frig, nu cred că mi-a mai fost atât de frig de pe vremea lui Răposatul.
Am trăit o zi atât de perfectă, o zi cu urcuşuri, şi coborâşuri despre care am să scriu NU azi.
M-am întors de 15 minute de la Constanţa, şi gresia continuă să fie mai caldă decât picioarele mele. Mi-am pus halatul de baie roz, cu „Love pink” scris mare pe spate, dar cum îmi e greu să tastez cu el, unde are mânecile mult prea lungi, şi e mult prea greu, l-am dat jos. Stau deci, absout goală, elegant coafată şi machiată, cu picioarele, cele pe care încă nu le simt, pe subwofer. Râd amintindu-mi de Nică care m-a pândit cu zilele de pe trotuarul de vis-a-vis, acum ar avea ce vedea. No, când am ajuns la uşa mea, am găsit, la mijlocul distanţei dintre mine şi vecinul Marius un ghiveci cu o floare, de fapt un arbust, cam tristuţ ce-i drept. Primul meu gând a fost că ăsta era încă un cadou de la Nică. Am cercetat planta, rupându-i o frunză, bănuind că e un dafin, sau un pom fructifer exotic. Nu mirosea a nimic. Am gândit că dacă mi-ar fi fost destinat probabil că ar fi fost plasat în dreptul uşii mele. (Două săptâmâni am ţinut pe casa scării unul dintre cactuşii mei monstruos de mari, carele decisese să dea colţul. Era mult prea greu şi prea mare pentru a-l căra singură la tomberon. M-am înţepat de zeci de ori dimineaţa devreme, sau seara târziu, în căutarea întrerupătorului pe care numai un electrician beat îl putea plasa la treimea distanţei dintre uşa mea şi-a lui Marius.)
Dar să revenim. De ce a fost ziua mea mai mult decât perfectă? Pentru că am fost la cumpărături unde am cheltuit foarte puţin, evident numai pe chestii inutile, dacă aşa se pot numi o cremă antirid, nişte lumânări şi ceva aranjamente de Crăciun. După care am vrut să plec la Capidava, iniţial, însă după ce m-a sunat Mirela şi mi-a spus că vom pleca mult mai devreme la Constanţa, adică în jur de 15:20, în loc de 17:00, am revocat şi-am ajuns doar în partea necercetată încă a malurilor Dunării, cea de dinainte de Seimenii Mari. Nu am descărcat încă pozele, însă presimt că am să retrăiesc cu plăcere fiecare cadru luat. Pe zi ce trece iubesc tot mai mult locurile astea, şi nu mă mai satur contemplând fiecare metru pătrat.
Şi după toate astea au venit Mirela şi Horaţiu, Constanţa, marea şi „Podu”. După ce i-am trăit pe toţi patru, mi-e greu să stabilesc care m-a fermecat mai mult, fiecare fiind unic în felul lui.
Azi am să vorbesc un picuţ numai despre „Podu’”, unde el este cel mai recent în mintea mea. Nu ştiu cine a scris piesa, şi nici nu am chef acum, să dau un google, însă Horaţiu Mălăele, George Ivaşcu şi Meda Victor au oprit timpul în loc pentru o oră jumătate şi m-au „obligat” să trăiesc drama geniului neînţeles, actriţei neapreciate şi a omului simplu neiubit din cauza defectelor fizice. Am asculat, şi am citit teatru toată copilăria şi toată adolescenţa mea, însă nimic nu se poate compara cu o audiţie live, de pe rândul trei, locul 20, chiar în mijlocul scenei. [Să nu uit să-l sun mâine pe domnul Piloiu, cel care mi-a luat biletul, şi să-i mulţumesc pentru loc.] M-am simţit ca şi cum întreg spectacolul s-a jucat numai pentru mine, chestie care nu a fost deloc uşoară, unde tot sunau mobile, şi se făceau fotografii ca pe stadion, asta unde ni se repetase de două ori că nu aveam voie să ne comportăm astfel. Nu am să povestesc subiectul piesei, am să spun doar că a meritat toţi banii, şi timpul şi benzina de la Feteşti la Constanţa, şi retur. Vreau să mai adaug doar că viaţa este alcătuită din mici miracole, atât de mici şi de dulci încă o fac suportabilă, ba mai mult, evenimentele de azi mi-au demonstrat că ea şi merit trăită.
No, şi acum am să pun ceva poze de azi.
PS: mulţumesc Doamne! A fost o plăcere. Nu ştiu dacă am meritat-o, însă fii sigur că am savurat-o din plin. Şi că mai vreau.
PS1: nu ştiu ce pizda mă-sii se întâmplă că ori de câte ori vreau să-mi accesez blogul, ori el nu există, ori parola nu e bună, parolă care ar tb să se introducă automat, aşa cum le-am salvat pe toate-n dumnezeii mă-sii , şi tb să-mi pierd 30 de minute cu cererea altei parole, mereu aceeaşi, mama ei de viaţă!! :-((
Şi evident că modem-ul ăsta merge muuult mai încet, nu se deconectează ce-i drept, dar pagina GoogleChrome care se încărca instant acum durează MINUTE ŞI MINUTE! fuck! Şi încă nu am început să încarc poze.
L.E. no, hai să mă enervez de la prima oră, şi să încerc să reîncarc pozele alea.
Deci, fu dimineaţă, într-altă viaţă! atât de frumoasă dimineaţă, atât de comună viaţă!
Marea de frunze. No, aşa arată o poză fără parasolar, cel pe care io-l pun mai mereu aiurea ...
This is SHE! Parte, sau părţi din Dunărea mea iubită
În cotit şi ascuns drum spre Seimenii Mari
"Reao şi obezo, ai păstrat pentru tine tot zahărul" zise căluţul. "Ăăă... scuze"! am zis eu, "credeam că zahărul brun e numai pentru fetiţe" :P
Frumoasa mea, văzută dintr-un punct nou şi mai greu accesibil.
Tot ea. Dunărea, la Seimenii Mari.
Hai să fugim în lume, dragostea mea! Nimic mai suficient ca o barcă!
Invitaţie la o viaţă... acvatică, ar zice scoicile, dacă ar vorbi. Şi chiar au vorbit.
Omul şi umbra lui. Omul şi paşii săi. Nesiguri, târşiiţi, paşi pe care eu i-am auzit peste ţipătul drujbei. Dacă aş muri mâine, acesta ar fi unul dintre sentimentele pe care aş vrea să le retrăiesc.
Aci mă împrieteneam cu scoicile şi melcii!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu