It’s all coming back to me now.

Ieri a fost ziua lui Juan. Simt ca şi cum ne-am fi cunoscut într-altă viaţă. Cunoscut e un fel de-a spune; vieţile noastre s-au lovit la moment dat una de cealaltă, s-au ţeşit un pic în zona de contact, după care a urmat firescul recul. Mi-a trebuit ceva timp să-mi amintesc câţi ani împlineşte. Nu i-am trimis niciun mesaj, nu l-am sunat unde nu mai sunt sigură că mai are acelaşi număr, şi oricum nici nu mai cred că i-am păstrat numărul. Am avut luna asta un atac de hărnicie şi-am şters din memoria mobilului zeci de numere pe care nu le mai accesasem de ani. M-am gândit, totuşi, la el, la nopţile pierdute împreună, la discuţiile noastre fără sens şi fără finalitate practică, şi-am constat că se poate vorbi cu orele, lunile, anii fără a se spune efectiv nimic. Şi asta nu e numai vina lui. Nu ştiu despre el, însă eu nu am simţit măcar o singură dată că am comunicat într-adevăr, mai de fiecare era ca atingerea şi reculul a două bile de biliard, pe care întâmplarea le-a pus în contact.

Aş fi vurt să fi simţit precum în melodia Celinei Dion, aş fi vrut ca toată această risipă de timp, sentimente şi energie să fi avut un final satisfăcător măcar pentru unul dintre noi.

I-am scris doar un mesaj la statusul meu de pe YahooMessenger, cu toate că nu am mai vorbit cu el din iarnă, de când mi-a mărturisit că el simte că anul ăsta va muri. Eu, cea de acum, o priveşte critic, şi totuşi cu regret pe cea de-atunci. Cel mai tare mi-e dor de visele mele.

Au trecut deja 2 zile din minivacanţa asta iar eu nu am făcut mare lucru. Mă simt obosită continuu, nici nu am nevoie de calendar, unde iar nu pot să dorm, ştiu că este week-end. Partea bună e că am văzut ceva filme, şi-am terminat şi una dintre cărţile de la Bibliotecă.

Vorbeam azi cu Leman, şi-i spuneam că poate nu dorm noaptea unde sunt precum bebelii, sau pensionarii, dacă acum mi-e somn, dorm 20 de minute, o oră şi tot aşa, ziua mea fiind un ciclu de somn şi perioade de veche. Poate că de-aia mă simt atât de obosită dimineaţa, cu toate că 4-5 ore tot cred că dorm. Oricum, vitaminele alea de la Walmark sunt doar o risipă de bani, două zile, nu mai mult m-am simţit foarte energică, din a treia zi ficatul, sau bila, s-au revoltat, şi a trebuit să o las mai moale, şi evident să iau şi pentru ficat, altă părcărie naturistă, de la altă firmă, care-a costat numai 100 de lei, 60 de pastile, asta şi unde oricum o analiză la ficat ieşise proastă. De vineri iau Total Cleanse Liver, de la Solaray, partea bună e că efectele neplăcute pe care mi le dădea fierea asta leneşă se pare că au dispărut. Acum dacă mă gândesc la câţi bani am dat pe toate chestiile astea naturiste ar fi trebuit să mă fi vindecat numai achitând facturile!

No, şi acum să vorbesc un pic despre filmele care m-au pus pe gânduri. Prima peliculă este franceză şi se numeşte „În rândul lumii”. Foarte pe scurt, subiectul este următorul: un cuplu de homosexuali, unul pediatru, celălalt avocat, se desparte pentru că avocatul nu vroia copii, evident să înfieze. Înainte de-a se despărţi, în seara de Crăciun, tipii sunt implicaţi într-un accident de circulaţie, tamponând-o uşor pe o tipă, Fina, despre care mai apoi aflăm că este la orginine argentiniancă, şi că are viza expirată, şi deci nici asigurare. Etc. Manu, pediatrul, după ce este părăsit de iubit, Phillip, încearcă să o convingă pe cea mai bună prietenă, tot medic şi tipa, să-i facă copil, tipa, celibatară evident, refuză, pentru că astfel şi-ar fi ratat şansa de-a cunoaşte bărbatul ideal, cel pe care-l tot aştepta de peste 40 de ani, şi în final şansa de-a fi fericită. Cum Manu e u tip foarte practic şi inteligent sfârşeşte prin a-i propunde Finei, în schimbul cetăţeniei, să-i facă un copil. Tipa, la început revoltată, acceptă, şi mai face şi prostia să se îndrăgostească de pediatru, între noi fie spus nu e nici prea greu, tipul fiind ca mai toţi homosexualii: inteligent, cult, simpatic etc. NO, şi se decid ei să facă un bebel, numai că ce să vezi, Manu e steril, drept urmare aplează la un donator, nimeni altul decât ex-iubitul, Phillip. Fina rămâne deci însărcinată, relaţia dintre ea şi Manu devine atât de profundă încât ajung să se cunoască şi-n sens biblic, ca să folosesc un eufemism. Greşeala a fost că Fina a crezut că un simplu orgasm cu o femeie poate transforma un homo într-un hetereo. No, protagoniştii noştri se căsătoresc, evident la nuntă este invitat şi Phillipe, Manu realizând că nu poate trăi fără el, şi chiar propunându-i să se întoarcă acasă. Cum era şi de aşteptat Fina nu acceptă menaj à trois-ul şi decide să întrerupă sarcina, evident apleând la prietena lui Manu, cea care după ce aflse că Manu se culcase cu o femeie începuse să spere ea însăşi la favorurile lui. No, în final, Fina cea care părăsise casa, alege să aducă bebelul pe lume, o fetiţă, la care va renunţa mai apoi pentru că „am făcut-o pentru ea”, de fapt pentru Manu. Cuplul de homosexuali, între timp Phillip se întorsese acasă, sunt în culmea fericirii, dovedindu-se a fi atât de buni părinţi încât prietena lui Manu decide să înfieze şi ea un bebel. Şi filmul se termină cu cei trei, bărbaţi şi copil aşteptând-o pe Fina să iasă de la muncă, bebiţa având totuşi nevoie de-o mămică.

Azi am văzut, din întâmplare, un film pe aceeaşi temă, ce-i drept mult mai profund, o peliculă spaniolă, pe numele ei „Pune-ţi o dorinţă”.

Unde ai mei mi-au ţinut, IAR, vineri, o pledoarie pe tema rolului omului în lume, adicătelea bebeli şi bebeli... nu cred că mai rezist la încă un apropo/ film pe aceeaşi temă, cu toate că mor după de bebeli, şi chiar nu am nimic împotriva acestui rol al omului pe Terra.

Unde am trecut demult de-o pagină A4 am să scriu altă dată despre E.L. Doctorow, şi despre al său Labirint al apelor.