Analiza astrologică făcută de Adriana

Cristiana...

AI DESTINUL Nodul Nord al Lunii în Capricorn şi Nodul Sud al Lunii în Rac

Calea ce trebuie urmată, dezvoltată în viaţa actuală este cea dată de Nodul Nord al Lunii, sunt lecţiile pe care trebuie să le înveţi, este un  drum  greu ce ofera oportunităţi pentru dezvoltare, este efortul răsplătit, este domeniul în care dobandeşti cunoştinte noi, este “ideea nouă” răsplătită, recompensată care conduce la împlinire.

Nodul Nord al Lunii reprezintă esenţa vieţii actuale, este destinul nou construit pe calităţile şi defectele dezvoltate mai multe vieţi, calităţi ce trebuie folosite într-o noua direcţie şi defecte pe care trebuie să le ţii cât mai departe de tine.

Cu Nodul Sud în Rac ai învăţat deja în vieţile trecute despre sensibilitate, emoţie, iubire, cum să le porţi  altora de grijă, cum să primeşti ajutorul şi susţinerea celor din jur. Trebuie să încerci să te foloseşti  în continuare de calităţile la care ai lucrat în trecut: sensibilitate, subtilitate, compasiune dar să stai cat mai departe de calitatile negative: o prea mare sensibilitate, un prea mare atasament de familie, o prea mare importanţă familiei ,tendinţa de manipulare.

Cu Nodul Nord in Capricorn trebuie să înveţi  despre responsabilitate, împlinire şi maturitate, ai ocazia de a-ţi   folosi  marea sensibilitate din trecut dar în pozitii responsabile, mature, ajutându-i astfel pe mai mulţi oameni. Este un destin ce te încurajează puternic să îţi dezvolţi răbdarea, consecvenţa, capacitatea de a-ţi  atinge obiectivele, trebuie acordată mai multa atenţie dezvoltării profesionale, cresterii spirituale, carierei, este un drum în care prioritara este cariera. Important în aceasta viaţă este păstrarea ordinii în viaţa de zi cu zi, să fii cât mai realistă faţă de abordarea vieţii. Trebuie să înţelegi şi să înveţi  despre responsabilitate, să te identifici cu un ideal mai mare decât viaţa personală şi trebuie să ştii ca NN în Capricorn iţi ofera prudenţă, subtilitate, diplomaţie, robusteţe şi rezistenţă fizică. Principala ta  lectie karmica este legată de identificarea cu un ideal mai mare decat viaţa personală, familie, este destinul ce îţi oferă o cale în care “ rolul de conducator” trebuie să primeze. Vulnerabilitatea acestei lecţii de viaţă este indusă de nevoia de alinare din partea celor apropiaţi, nevoia de a fi ajutată, tendinţa de a te comporta asemeni unui copil care are în permanenţă nevoia de ajutorul mamei (Nodul Sud in Rac), este vulnerabilitatea nascută din prea multă dependenţă de alţii (asta ai dezvoltat-o în vieţile trecute) pe care în această viaţă trebuie să o laşi undeva închisă şi să nu mai deschizi  cufarul, în această viaţă, cu Nodul Nord în Capricorn trebuie să înţelegi ca “joci  rolul tatălui“ dar la o scară mai mare (doar vorbim de Saturn, guvernatorul Capricornului). Este o cale a destinului ce îţi  pune la dispoziţie o energie imensă, ambiţie, stabilitate, capacitate de a face eforturile necesare pentru a-ţi  atinge scopurile, toate acestea te  fac să excelezi  ca şef, manager, orator, în politică, în construirea bunurilor materiale şi spirituale.

Vii din vieţile trecute cu o capacitate imensă de a citi şi întelege sentimentele celor din jur, folosindu-ţi această capacitate în organizarea şi conducerea oamenilor, poţi  usor ajunge la sufletul lor şi astfel vei avea susţinerea lor neconditionaţă. În trecut, viaţa de familie era totul pentru tine, te-ai  identificat cu familia, ai devenit dependentă de familie căutând tot timpul sprijin în cei apropiaţi, în aceasta viaţă a sosit vremea să ieşi în afara familiei, să îţi construieşti destinul singură (doar Saturn este renumit pentru singurătatea lui), asta nu înseamnă ca nu trebuie să ai familie ci doar că interesele tale individuale, cariera ta trebuie să primeze, este un rol ce îţi cere ca majoritatea timpului să lucrezi pentru tine, pentru scopurile tale. În vieţile trecute, familia era baza, mai bine spus “cuibul”  în care “farfuria era plină” tot timpul fie ca vorbim de ajutor, alinare, îngrijie, suport, sentimente, hrană, în această viaţa trebuie să înveţi  să “zbori” din aceast cuib, va fi greu la început dar dacă vei exersa te vei putea bucura de “zboruri” înalte ce te vor  conduce acolo unde îţi este locul, pe culmea succesului. În această viaţă tu eşti responsabilă pentru viaţa ta, este chiar necesar să înveţi să elimini tendinţa de a manipula oamenii prin emoţii şi să abordezi viaţa, oamenii de pe o poziţie de autoritate (capricornul) şi respect, să interacţionezi cu ceilalti de la egal la egal fără a fi dependentă de scopurile celorlaţi, este esenţial să îţi urmezi scopul tău exact ca un Capricorn ce va găsi sus pe munte hrana de care are nevoie, acolo, de pe o poziţie înaltă îţi zâmbeşte destinul şi îţi  dă energie din abundenţă.

Vii  în această viaţă cu o karma de familie grea, de multe ori familia nu te poate ajuta în nici un fel, de multe ori familia nu ofera decât probleme, greutăţi, un singur părinte sau chiar dacă sunt ambii părinţi există totuşi un dezechilibru, o nemulţumire a ta fata de părinţi, o înstrăinare, ceea ce trebuie să întelegi în această viaţă este ca în loc să îţi acuzi părinţii mai bine ai munci să îţi  dezvolti propriile interese şi respectul pentru ceea ce eşti tu, a judeca părinţii nu aduce decât gânduri negre ce îţi pot frâna capacităţile tale  înnăscute, a te  folosi de ceea ce îţi oferă lecţia ta de viaţă adică de maturitate nu poate decât să ofere vieţii tale multă forţă. Experienţele traite în trecut au avut familia drept “centrul universului” pentru tine, ai învăţat să ai grijă de familie, ai avut legături puternice cu familia crezând ca binele ei depinde doar de tine, în această viaţă trebuie să înveţi  să te distantezi  emoţional de propria familie, să înveţi să ai grijă de tine, să începi să îţi trăieşti propria viaţă, dar toate aceste lucruri trebuie să le faci cu înţelegere şi blândeţe fără a răni sentimentele nimănui, fiecare membru al familiei trebuie abordat de pe o poziţie de autoritate şi nu de pe una de dependenţă. O mare atenţie trebuie acordată receptivităţii  înnăscute, sensibilităţii şi emoţiilor tale deoarece în sens pozitiv acestea te pot ajuta să aduci linişte în viaţa ta  dar negativ, aceste “întelegeri ale tale” te pot destabiliza în sensul cî îţi poti  modifica orientările personale ca să te adaptezi dorinţelor celorlalti ceea ce va face din tine “pe cea dominată” şi nu pe cea care ştie  atât de bine să domine pe cei din jur, acest lucru face parte din lecţia ta  de viaţă. Trebuie să înveţi  să stai cât mai departe de tot ce îţi poate provoca emoţii negative, evenimente nefericite, deoarece acestea te pot sensibiliza atat de mult încât îţi pot bloca gândirea, te poţi  întâlni cu incapacitatea de a-ţi  mai urma scopurile de aceea “apa vie” care ofera forţă şi putere este bucuria, cultivarea optimismului. Gandul de a fi respinsă îţi crează nesiguranţă, spaima, acest lucru are rădăcini adânci în vieţile trecute în care familia a lucrat pentru tine ca un scut de apărare, iar în această viaţă tinzi să gândeşti  la fel cerând atenţie din partea celorlalţi, susţinere care te va face sa te simţi bine evitand astfel să treci la acţiune, gândindu-te că încă mai ai nevoie de ajutor, de sfaturi; trebuie să înţelegi că familia va ramane familie cu bune cu rele, ceea ce este important este să te desprinzi  de “acest trecut al tău” şi să îţi  stabileşti  un ideal superior, să îţi stăpâneşti  emoţiile şi înarmată cu multă încredere în tine să administrezi pe baza proceselor mentale o activitate pentru mai mulţi oameni, este un destin în care odata ce ai învăţat că emoţia ta  poate fi controlată şi stăpânită şi nu încerci să influentezi oamenii, vei avea doar de câştigat, este bine să ştii că emoţia joacă un rol de frână în viaţa ta pe când procesele mentale te vor  conduce acolo unde îţi este locul.

Vieţile trecute te-au ajutat să dezvolţi şi să înţelegi mecanismele unei familii, ce este familia, cum lucrează aceasta “afacere de familie”, dacă ai învăţat despre aceasta afacere în trecut, în această viaţă trebuie să înveti să te  descurci singură, să-ţi descoperi propria valoare ce va da naştere propriei afaceri, este o viata ce îţi cere să-ţi asumi răspunderea asupra propriului destin, propriei vieti, sa te maturizezi, sa devii omul matur renunţând la vesnicele reacţii copilăreşti pentru a atrage atenţia asupra ta. În această viaţă respectul dorit şi atenţia dorită le vei obţine doar prin asumarea unor scopuri în afară familiei, scopuri care  îţi  vor pune în valoare propria individualitate şi propria forţă, este o provocare pentru tine în a merge pe această cale de unul singur dar este cea care  ofera succesul, creşterea interioară, este o cale ce  oferă sanşa de a fi pe un post de conducere, de autoritate, de a raspunde şi instrui pe alţii, să fii şef. Ataşarea ta de un grup doar de dragul de a aparţine de ceva fără a te recunoasşte în principiile grupului nu poate fi decât o sursă de dezamăgire pentru tine, este bine să ştii că nu există creştere personală acolo unde nu există reciprocitate, este essenţial ca integrarea ta a într-un grup să aibă la bază cauze comune, principii comune iar acest lucru poate aduce armonie în viaţa ta. Vii din vieţile trecute cu multă sensibilitate, o constientizare a valorii emoţionale a cuvintelor, a minţii, tocmai din această cauză cei din afara te pot influenţa atât de mult, un cuvânt rostit cu o nuanţă negativă te poate destabiliza, de aceea este foarte important pentru tine să ai scopuri bine definite, este arma ta puternică în această viaţă ce te   poate feri de valul de emoţii care te poate trage în jos.  Emoţiile negative, frica, sentimentul de vinovăţie, sentimentul de insecuritate trebuie constientizate, controlate şi depăşite, această cale îţi va deschide uşa fericirii doar dacş acestea le vei depăşi prin iubire, bucurie, bunatate. Datorită vieţilor trecute trăite sub semnul dependenţei crezi că şi în această viaţă trebuie să ai lângă tine un partener puternic care să-ţi  ofere protecţie, să te ajute, dar este bine să ştii că acest lucru nu aduce pentru tine decât o postură de “victimă”, în loc să laşi să se întample acest lucru, în această viaţă este foarte important să înţelegi că ţie îţi  revine “rolul cel mare” tu eşti in rolul de “tată” care ascultă, discerne cu precizie intenţiile celuilalt şi apoi decide ce ajutor trebuie dat. Este un destin în care nu trebuie să laşi pe alţii să culeagă roadele muncii tale, un scop bine împlinit implică o “coroniţă” pentru  tine pe care o meriţi tu şi nu altul, a lasa pe alţii să se bucure de roadele muncii tale este ca si cum îţi blochezi accesul la alte scopuri, a  purta cu seriozitate şi mândrie coroniţa înseamnă de fapt a deschide calea spre noi şi noi scopuri, noi şanse. Este bine să ştii că în această viaţă nu eşti  singură, Dumnezeu te sprijină să obţii funcţii publice, să-ţi atingi scopurile, te va ajuta să transformi nevoia de dependenţă  într-o forţă.

Este o cale în care indicatoarele pe care trebuie să le respecţi au înscrise  maturitate, consecvenâţa în scopuri, autocontrolul voinţei şi emoţiilor, este esenţial să treci de la verbul caracteristic semnului Racului (nodul sud –trecutul)  “a simti” la verbul vieţii actuale “a folosi” (nodul nord in Capricorn), este un verb ce  ofera şansa să-ţi scrii un nume nemurior în istoria lumii, integritatea este cheia vieţii tale, eşti  “autorul” propriei vieţi, propriului roman, şi este bine să ştii că poti scrie în această viaţă “un roman de mare succes”. Prin cultivarea pozitivismului, stabilităţii în scopuri, prin eliberarea de teama de respingere poţi deveni o persoană autoritară, un adevărat constructor, un creator valoros, este o viaţă în care trebuie să-ţi foloseşti  cu întelepciune timpul petrecut in singuratate, este o cale ce oferă succes în afara familiei.

Motto-ul acestui destin “nici un munte nu este suficient de înalt pentru tine”.

Analiză făcută de Adriana Tudosa: http://www.adriana-astro.com/

-------------------

Şi o dedicaţie mică, unde asta ascult eu acum http://www.trilulilu.ro/muzica-pop/jovanotti-la-notte-dei-desideri

Destin

Totul e altfel. Altfel în sens bun. E ca şi cum lumea sau o bună parte din ea s-ar fi schimbat după sufletul meu. Lumea continuă să empatizeze cu mine fără ca eu să fi făcut ceva.

Când am vorbit cum Marcel despre „astrograma” mea făcută de el, cea cu „ai să trăieşti 90 de ani, nu ai să te măriţi niciodată, ai să ai un copil numai dacă vrei tu”, unde el tot insista „şi mai întreabă-mă” nu ştiu ce mi-a venit şi i-am zis „spune-mi dacă am să schimb lumea?”. După ce-a trebuit să repet întrebarea unde ori nu înţelesese ori era surprins mi-a zis hotărât: „nu, dar nici ea nu are să te schimbe pe tine”.

Lumea se schimbă pentru mine, excepţie fac puşatanii care joacă table pe nenorocirea aia de bancă pe care doamna ex-primar Mircea a avut proasta inspiraţie să o monteze vis-a-vis, asta în anul în care petuniile mele au meritat toată admiraţia. Nu i-aş fi auzit, dacă nu aş fi deschis larg geamul, şi ca tacâmul să fie complet mai şi ascultă muzică tare la mobil. Categoric trabuie să mutăm banca aia! Mă rog nu m-ar deranja dacă cel puţin ar sta în bloc! În fine, nu vreau să mă mai enervez, aşa că am dat radioul mai tare, am stins lampa care pâlpie ca dracu de la circuitul ăsta cu probleme. Spre surprindea mea se tastează OK şi la lumina monitorului, şi acum este prima dată când văd rostul tastaturii ăsteia luminate. Dacă nu ar fi muzica şi ţopăitul tablelor s-ar auzi greierii. Nu bate pic de vânt şi este deja răcoare.

Şi-acum să bag nişte „Tatăl nostru” sau „Ave Marii” poate s-or căra naibii.

Sper că Marius nu e în dormitorul mic, ca să-l deranjeze „pianul” meu. Hai să fac o încercare, că deja nu mai suport, şi asta nu e prima dată...

Gata, tată! Şi nu era mobilul, ci muzica din maşina deschisă, oh, Doamne! Au părut destul de cooperanţi, în sensul că au dat muzica mai încet, însă zarurile alea sunt tot pe creierul meu. :D Le-am zis „dacă nu mă credeţi, haideţi sus ca să auzi cu propriile urechi!”

Şi acum mi s-a dus tot cheful... o să recitesc un pic ca să vad dacă merită să mai continuu sau ba.

Merită!

Deci încerc să înţeleg de ce s-a schimat totul, ce şi când am făcut. Ceva trebuie să fi făcut eu. Mă gândesc că poate totul este doar în mintea mea, drept care mi-am propus să recitesc despre schizofrenie, pe de altă parte o parte din mine îşi doreşte să creadă în miracol, în predestinare. Problema este că eu nu mi-am dorit niciodată asta, unde am fost conştientă că nimeni nu-i poate face pe ceilalţi după inima lui, categoric mi-am dorit să fac lumea mai bună, dar asta schimbându-mă în primul rând pe mine.

Ceea ce trăiesc eu aduce a film SF, mai exact mă simt ca şi cum i-aş controla, unde ei îmi copiază trăirile. Trăirile mele frumoase! [oh, hai că există un Dumnezeu, puştanii s-au cărat! Mulţumesc, Doamne!]

Nu ştiu de ce se întâmplă asta, nici măcar nu-mi dau seama când a început, totuşi cred că a fost înainte de episodul cu Dragoş şi Marcel. Mai are rost să mai zic că nici nu am  vrut să strâng eu banii, unde detest să cer, însă Liviu m-a obligat să trimit un e-mail la toată lumea. Cred că totuşi nu are nicio legătură cu asta, asta ca să nu mai zic că i-am mai plimbat prin geantă şi vreo săptămână.

Ceva s-a întâmplat. Dar ce?!

Oh, da, am ajuns să trăiesc literatură, şi doar obişnuiam să o scriu. Însă trebuie să recunosc că este o literatură pe gustul meu. Nu-i întrevăd finalul, dar cel puţin ştiu că am trăit pentru a povesti. Tare mi-s curioasă cum vor reacţiona cei ce vor citi aceste rânduri. Nici eu nu aş crede, mă rog, toată lumea ştie că scriu frumos, însă acum nu mai ştiu unde începe viaţa şi unde se termină literatura.

Mi-am adus aminte de “Adam şi Eva”  lui Rebreanu, de cum i-am trimis-o eu prin ianuarie lui Miki, cel care nu o citise, de cum nu mi-a răspuns el, de termenul pe care i l-am dat, cel care a expirat de ziua mea. Cu toate că nu am mai vorbit din ianuarie m-aş fi aşteptat să-mi scrie măcar un “La mulţi ani”  de complezenţă. Sâmbăta viitoare e ziua lui. Oare să aibă vreo legătură cu Miki, sau cu TriluLilu şi cu psihopaţii lui cei de care mă leagă din ce în ce mai puţine, unde în ultima lună am postat extrem de puţin?! Ceva îmi scapă. Oare chiar trebuia să se întâmple asta?!

Sper să nu citească vreun psihiatru pe-aici că o ia razna! J Eu una am să continuu să-i spun literatură. Sau destin.

No, rise and shine! Nu am nici cea mai mică idee de ce-am scris asta, mă rog, o scriu în mod constant de forma: “rise and shine, it’s coffee time”. Categoric “rise and shine” s-a referit la o altă realitate, unde cea prezentă e demult luminată. Să fie oare vorba de realitatea mea, sau eu trebuie să mă “rise and shine”?!

Şi-apoi nu-mi explic povestea cu crinul, nu că aş fi căutat vreun răspuns pe Net. Sau poate că toate astea sunt un semn că voi muri în curând, că am să mă înec, de exemplu la Sulina, nu că asta ar fi chiar rău, să-mi plutească sufleţelul peste ape aşa ca lampioanele care plutesc pe râuri noaptea. Între Dunăre şi mare. Asta chiar mi-ar plăcea!

Credeam că am încercat deja toate sentimentele, că nu-mi mai este nimic necunoscut în ceea ce mă priveşte şi-i priveşte pe ceilalţi.

Oare ce-ar trebui să înţeleg din toate astea, Doamne, ce?!

No, gata mă duc să fac o baie caldă cu sare, că tot dădură ăştia drumul la apă caldă, şi de câteva zile am nişte dureri de oase groaznice.

PS: îmi propun să visez explicaţia. Demult nu am mai visat ceva.

Plec tocmai când începu „Convorbiri şi lecturi cu muzică” la Radio România Muzical.

De trei ori penibilă sau cum am rămas iar fără cuvinte

Unde nu dormisem decât o oră, azi dimineaşă mă bătuse gândul să stau acasă, însă unde îmi era teamă că nu am să pot dormi am decis - absolut fără niciun chef - totuşi să merg la muncă. Pentru că am întârziat mai mult pe Net am plecat ceva mai târziu, ocazie cu care am prins-o din urmă pe noua mea prietenă de la Elcomex, Genţiana, cea care merge şi ea mai mereu pe jos. Nu ne mai văzuseră de mai bine de trei săptămâni. M-a întrebat ce mai fac, cum mă simt şi cum suport căldurile. Am actualizat-o cu ultimele noutăţi: concediu acasă pentru că Grădi şi Sorin nu m-au luat şi pe mine în Bulgaria (unde de fapt nici nu au mai fost), răcoare la muncă, destul de plăcut acasă, unde am copaci împrejur etc. Ea tot însista cum “da’tu, tu cum te simţi?!” Într-un final am priceput la ce se referea, şi anume la mai noile mele dimensiuni şi la preferinţa mea pentru rochiile ceva mai largi. Am roşit puternic şi am izbucnit în râs confirmându-i că nu sunt însărcinată, ci doar mai dolofană după mai bine de trei ani de vitamine, multe-multe fructe şi sucuri fructe, ciocolată neagră şi trecut pe zahăr brut în cafea plus ceva bere şi deloc sport. Nu era prima care-mi spunea asta în ultima vreme…chestia asta m-a pus deja pe gânduri şi tocmai de-aia m-am reapucat de alergat de… săptămâna trecută. J

Când am ajuns la birou mă durea deja capul.

Pe la 8 şi ceva m-a sunat Maria B. şi mi-a spus că a venit Dragoş B. la muncă. De mai bine de 2 săptămâni mă străduiam să-i dau banii pe care-i strânsesem pentru înmormântarea mamei lui, fosta noastră colegă, Elvira. No, după vreo 20 de minute am plecat spre Clădirea Commissioning unde colegii noştri de la Obiective exterioare se mutaseră de vreo două luni. Habar nu am avut că nu terminaseră cu instalatul, că pe majoritatea uşilor nu era trecut niciun nume de secţie sau de persoane şi că unele birouri erau încă goale, aşa că am căutat mai bine de-o jumate de oră, blestemând minutul în care n-o întrebasem pe Maria unde au birou. Într-un final a la Murphy, adică în extremitatea cea mai îndepărtată am dat şi peste Maria. Dragoş avea biroul imediat lângă. Am intrat şi-am dat peste el şi peste Marcel T. un tip cu care socializez de obicei. Unde cu Dragoş nu făceam asta m-am prezentat spunându-i că noi am strâns nişte bani, pentru că am preţuit-o mult pe mama lui, fosta noastră colegă pensionată de un an şi câteva luni etc.

Ca să-şi aducă mai bine aminte de mine i-am reamint de excursia la Băile Tuşnad, cea organizată de mama lui, în care mersesem şi eu, DAR în numele şi pe banii (de la sindicat) ai colegei mele, Liliana, cea care urma să stea o singură noapte, după care să plece la Oradea la nişte cursuri... sindicale. I-am reamintit deci lui Dragoş cum înainte de-a pleca eu singură pe munte, el s-a îngrijorat rău şi mi-a cerut numărul de mobil, explicându-mi totodată că, chiar dacă am GPS pe telefon, dacă nu sunt 3 sateliţi pentru a putea fi realizată localizarea nu voi putea fi găsită. Eu m-am amuzat tare unde nu era prima dată când făceam aşa ceva, iar acei munţi erau o joacă de copii. Îmi amintesc că am râs când mi-a zis „dacă păteşti ceva, mă suni şi eu vin să te iau!” cu SMURD-ul, am gândit eu, unde ştiam că are nu-ştiu-ce probleme grave la ficat şi nu poate face efort fizic. Oricum, am fost impresionată de gestul lui. Evident că nu a fost nevoie de SMURD, cu toate că am trăit ceva peripeţii, dar despre ele voi povesti cu altă ocazie.

După ce i-am reamintit toate cele de mai sus, Marcel T. mă strigă din biroul de vis-a-vis şi-mi zice „trebuie să cunoşti adevărul”, eu doar ridic din umeri iar el se lansează într-o tiradă foarte însufleţită: „Eu, numai eu am fost cel care te-a salvat! Eu te-am sunat, eu m-am interesat de tine!” Surprinsă i-am replicat „nu-mi amintesc aşa ceva! Absolut deloc!”, el a continuat şi mai surescitat „Eu, numai eu am avut grijă de tine! Pentru ăştia doi, el şi mă-sa, tu ai fost doar un număr care trebuia să iasă la o numărătoare, un număr pe-un tabel!” Şi mai mirată i-am replicat: „care număr, măi, că io nici nu figuram pe tabel unde am mers pe banii Lilianei?!”. Dragoş a încercat să adauge ceva, dar Marcel i-a tăiat-o rapid: „tu să taci din gură, că dacă minţi se răsuceşte maică-ta-n mormânt!”. Unde eram şi aşa destul de emoţionată pentru că nu ştiusem cum să-l consolez, singura replică tembelă cu care-mi începusem expunerea fusese: „nu ştiu ce să-ţi spun, unde eu nu am trecut prin aşa ceva, adică nu mi-am pierdut niciun părinte!” ei bine eu eram acum de-a reptul şocată de schimbul lor de replici peste nobila-mi persoană, cea le stăteam între brouri, am bâguit doar, trăind cel mai acum sentiment de penibil pe care l-am avut vreodată în viaţa mea: „vă rog nu vă mai certaţi, nu mai are importanţă cine m-a salvat (de la ceea ce totuşi nu trăisem) acum sunt bine! Înţeleg că v-aţi făcut griji unde nu mă cunoşteaţi.” Marcel tot insista ţipând la mine „Trebuie să ştii adevărul! Adevărul contează!”. M-am străduit cu greu să-mi păstrez calmul şi să nu plâng în faţa lui, cu toate că o bună parte din mine l-ar fi luat la palme, asta dacă am fi fost doar noi doi în încăpere. Am mai adăugat către Dragoş „dacă ai nevoie de ceva, dacă te pot ajuta cu ceva, te rog sună-mă!”, la care Marcel a completat acid: „nu o să te sune, nu mai insita!”. Nemairezistând să nu izbucnesc în plâns am adăugat „ba are să mă sune!”, după care am ieşit din încăpere dând nas în nas cu Maria, căreia i-am spovestit păţania, concluzionând: „fată, ăsta (Marcel) chiar nu e normal!”.

După ce-am ieşit în căldura toropitoare de-afară am realizat că nu mă pot duce la biroul meu unde eram prea afectată şi cu greu m-aş fi putut controla, aşa că am dat câteva ture lungi prin curte, pe malul Casei Sitelor, pe la Atelierele SSG şi Arhivă şi retur. După ce m-am mai liniştit un pic mi-am amintit că trebuie să schimb bani pentru masa de prânz, unde tipa nu avea rest am forţat-o să-mi dea totuşi, cumpărând un Pepsi fără zahăr, pe care mai apoi m-am dus să-l beau afară, la locul de fumat, cel de lângă biroul lui Dragoş. La puţin timp şi-a făcut apariţia, cu cana de cafea şi ţigara, cele care-i sunt interzise, şi Dragoş. S-a aşezat lângă mine cerându-şi scuze pentru show-ul de mai devreme şi adăugând „încă tremur...”. I-am zis: „stai liniştit, pe Marcel îl ştie toată lumea ca pe-o oaie neagră, azi chiar m-a convins că e nebun.” „Nu este nebun, că a trecut cu bine testul psihologic, cel despre care am fost cu toţii curioşi de-l va trece sau ba! Nu e nebun! Este doar de-o răutate grătuită! Cu toată lumea procedează la fel! De-aia i-au şi luat ăia accesul la e-mail (cel cu care bombarda toată distribuţia CNE cu tot felul de probleme care de care mai grave, în viziunea lui, în general legate de legislaţie etc.)!”

I-am spus că eu îl cunosc de mai bine de 15 ani, că socializez cu el pe varii subiecte, că ştiam că e un pic dus, dar totuşi că nu se cădea chiar dacă ar fi avut dreptate să se comporte astfel de faţă cu noi amândoi, ne-ar fi putut spune versiunea lui fiecăruia în privat, că o cunosc pe fosta soţie care este o tipă mai mult decât ok, că m-am supărat atât de tare încât am să cer factura Vodafone şi să verific cine m-a sunat în aceea perioadă, Dragoş mi-a amintit că incidentul s-a petrecut acum 2 ani şi că datele se şterg după numai 6 luni.

În timp ce vorbeam noi cine credeţi că-şi face apariţia?! Liliana, altă fumătoare înrăită. Îi povestesc epopeea, cea pe care ea o completează cu amintirile ei de la cursul de la Oradea.

Începusem să mă relaxez deja unde stăteam la umbră şi mai bătea vântul şi realizasem că io nu am nicio vină, ca mai mereu orice faptă bună trebuia pedepsită.

Când îmi trăiam mai profund Shangri-La-ul îşi face apariţa, ieşind de la bufet, Marcel, cel cu aproape eternă sacoşă cu mâncare, cel care se aproprie pe zi ce trece de silueta unei morse, nu că noi ăştilalţii am fi mai supli, dar cel puţin nu păpăm toată ziua. Iniţial el a vrut să se întoarcă în birou însă cum ne-a văzut pe bancă s-a îndreptat spre noi, aşezându-se mai apoi în dreapta mea, Dragoş fiind în stânga iar Liliana pe banca din faţa mea. Cum s-a instalat mi-a şi aruncat ironic, citindu-mă, de fapt: „ce mă, l-ai chemat să te consoleze?!” I-am răspuns enervată, minţind, evident: „nu am nevoie de consolarea nimănui! Pur şi simplu ne-am întâlnit cu toţii din pură întâmplare, ca într-un teatru al absurdului.” Până să apară el evident că dezbătusem asiduu subiectul, amintindu-ne că el venise în excursie cu o tipă blondă, drăguţă şi foarte rezervată, de prin Constanţa, că ei stătuseră numai în cameră şi de-aia nu-mi prea aminteam eu mai nimic despre el. Dragoş chiar adăugase: „chiar eram curioşi cine poate să-l suporta?!”. Evident între timp tipa s-a evaporat, Marcel socializând la greu cu toate femeile pe care le întâlneşte, chiar are darul conversaţiei, tipul nefiind prost deloc.

Cum a venit, cum a monopolizat discuţia, cea despre astrograma pe care eu doresc să mi-o facă colega noastra Adriana, dar asta nu lucrează decât pe bani, iar cum Liliana e prietenă cu ea am tot insistat să-mi spună un preţ, ceea ce evident că tipa nu a admis. Marcel are numai păreri contra la absolut orice se dezbate, mai exact nu trebuia să dau bani pe astrogramă unde mi-o spune el gratis, după ce mă întreabă câteva chestii personale de genul celor folosite de „clarvăzătoare” concluzionând că: o să trăiesc 90 de ani, nu o să mă mărit niciodată, dar o să am un copil dacă o să fac ceva în acest sens (evident bănuiţi voi ce anume!), tot insistă că nu trebuie să dai bani nimănui pentru absolut nimic. Într-un final forţat mă enervez şi-i zic că în societatea contemporană toţi sunt evrei, adică încearcă să te facă să plăteşti cât nu merită, evident sau nu, pentru orice!

În timpul acesta îşi face apariţia George N. ocazie cu care Marcel îl întâmpină: „să trăieşti şefuţule!” însă acesta îl ignoră total. Am utitat să amintesc că în tot timpul cât Marcel a stat lângă mine pe bancă, a rupt o chiflă şi a dat-o câinilor şi păsărelelor, ceea ce evident nu trebuia să facă. Am vrut să comentez dar mi-am zis că nu e cazul să-l provoc. În timpul în care eram toţi 5 pe bancă, George stând în dreapta Lilianei şi-a făcut apariţia, pe uşa barăcii lui Marcel şi Dragoş (cea exact din faţa noastră) prietena mea Luiza L., proaspătă bunică, unde nu o văzusem de ceva vreme strig la ea să vină la noi pe bancă, tipa refuză, apoi îi zic „să-ţi trimiţi poze cu bebelul, te rog!”. Liliana care nu ştia despre ce bebe e vorba şi cea care are un fel enervant de-a întreba, uita şi neglija absolut tot ce nu o priveşte personal se cerea pusă la curent, drept care îi povestesc că fiica mică a Luizei, cea care abia intrase la facultate, s-a cuplat cu un tip mai mare cu vreo 15 ani, i-a turnat un bebel, s-au căsătorit etc. etc. Lilianei i se pare extrem de haioasă povestea şi continuă să râdă total nepotrivit, chestie pe care i-o şi spun şi de-aici porneşte o discuţie despre cum femeile ar tb să se căsătorească cu bărbaţi cu 15 ani mai în vârstă ca ele, şi asta pentru a face bebici deştepţi, aşa ca el (unde mama lui avusese 18 ani iar tatăl 33 când l-au procreat) şi de aici discuţii despre hormoni, concentraţii şi sexul viitorilor bebeli. Marcel părea o adevărată enciclopedie ambulantă, Liliana era din ce în ce mai amuzată, eu plictisită şi enervată vroiam să plec în birou, Marcel insitând de vreo câteva ori să mai stau, că io nu fumez, că ăia care o fac trag mereu chiulul etc. Dragoş cel extrem de indiferent şi tăcut s-a ridicat la un moment dat, îndreptându-se spre birou, ocazie cu care Marcel mi-a ţinut o teorie cum că l-am jignit când am amintit despre evrei, că Dragoş are rude Israel, mai exact cumnată-sa e evreică etc. După un timp a plecat şi acum extrem de tăcutul George N. cel care de obice este extrem de expansiv, şi a cărui atitudine chiar m-a mirat. Când l-a văzut că se îndepărtează, Marcel l-a strigat „ce faci, mă, pleci fără să zici ceva?!” la care George a avut o replică care m-a lăsat mută: „taci, bă, din gură, idiotule!”. Inutil să mai spun că pe restul băncilor mai erau vreo 10-15 persoane!

După ce nu l-a mai văzut, Marcel mi-a explicat: „prostul ăsta mi-a făcut RCA că dau mâncare la câini, şi la mai pus şi pe prostul de şef’su să semneze, mi-au trecut chiar şi numele! O adunătură de proşti!” I-am replicat „ştii că nu ai voie să faci asta, nu”?! Nu ştiu ce-a mai bolborosit că unde am rămas numai noi doi a schimbat subiectul discuţiei într-un mod cu totul neaşteptat: „ce te-ai apucat să strângi bani pentru ăsta?! De ce eşti proastă?!Tu ştii ce-a făcut cu banii pe care i-au strâns pentru doctori, foştii lui colegi, ei bine, şi-a luat maşină?! Tu ştii ce telefon are (îl văzusem butonând lângă mine, dar cum nu mă interesase ce face habar nu aveam ce telefon are!)?! Tu ştii ce tabletă, ce laptop, ce aparat foto are?! Nu ştii! Habar nu ai, ăsta trăieşte numai din banii altora, şi e un mincinos, minte că are cancer, tu nu vezi că nici nu are simptomele?! Abia apuc să îndrug: „de unde ştii tu? Că doar nu eşti medic?! Că şi sare cu gura: „Sunt doar nişte mincinoşi care nu fac absolut nimic!” Şi-a ţinut-o tot aşa preţ de câteva minute extrem de convins că trebuia să aflu şi acel adevăr. Am fost şocată de vehemenţa şi de certitudinea pe care-o afişa, îngrozindu-mă efectiv de atmosfera pe care-am bănuit-o la ei în birou şi gândind că ăştia au să-şi scoată ochii într-o bună zi, asta dacă nu se întoarce cât mai repede cel de-al treilea coleg, tot bolnav „închipuit şi puturos” în viziunea lui Marcel.

Uff... am obosit deja.

Neastâmpărul, perplexitatea, penibilul, regretul, dezamăgirea mea au continuat şi după toate explicaţiile acestea, cele care m-au ajutat totuşi să le înţeleg comportamentul, categoric Marcel nu are toate ţiglele pe casă.

După ce mi-am mai rezolvat din probleme, fiind energică cât pentru o lună întreagă, cu toate că într-un colţ foarte întunecat şi rece al fiinţei mele un copiluţ foarte obosit şi foarte singur încerca să-şi umple timpul cu chestii fizice, care să-l facă să nu se gândească, să nu-şi mai reamintească, să încerce să uite ceea ce tocmai trăise, după asta am ieşit iar în curte, singură. Când sunt foarte tristă sau obosită şi vreau să mă relaxez rapid ador să privesc foarte atent şi concentrat bucăţi de peisaj, frânturi de case, obiecte, să le privesc minunte în şir, analizându-le, de parcă le-aş vedea pentru prima dată, descoperint lucruri noi şi inedite pe care le-am ignorat ani la rând, ani în care ştiam deja că realitatea îmi este mai mult decât familiară, ani în care prezenţa ei mă plictisea. Nu mai ştiu cum am descoperit asta, cu siguranţă că a fost modul meu de-a mă proteja de lume, întâmplări, oameni, e ca şi cum privindu-i şi analizându-i atent mă las de fapt pe mine privită şi analizată, lucurile, faptele, întâmplările mă privesc prin ochii şi mintea mea. Nu am trăit niciodată ceva mai relaxant, evident i-aş putea spune meditaţie sau înţelegere sau conştientizare. Partea bună este că o pot face aproape oricând, oriunde, oricum şi indiferent de orice aş privi.

Mă plimbam deci prin curtea şi mai încinsă, când m-am întâlnit cu Minerva şi cealaltă soţie de preot al cărei nume l-am uitat, de la Siveco, ultima tipă având acum vreo 5-6 ani, până să ne mutăm noi la Unitatea 2, vreo 7 copii, între timp le-am pierdut şirul, chiar mă amuzam pe această temă cu colega mea Irina. Minerva revenise recent la muncă din creştere copil, chiar făcusem schimb de nişte poze şi mesaje. Ne mai văzuserăm de vreo câteva ori, ocazie cu care şi ea mă întrebase evident dacă sunt însărcinată (trebui să dau un e-mail pe tema asta cât mai curând!) M-a mirat când mi s-a adresat cu dumneavoastră, sau probabil s-o fi gândit că suntem doi! LOL Am vorbit evident despre copii, despre cum îţi schimb ei viaţa, etc. după care i-am reamintit că nu sunt însărcinată, că mai întâi trebuie să am cu cine, după deci ea mi-a dat cea mai ciudată replică: „lasă că se găseşte cu cine, eu ştiu cât îţi doreşti, trebuie doar să munceşti un pic să ne dai şi nouă (nouă!) din dorinţa, din ardoarea, din... fertilitatea ta (mă rog nu a folosit termenul ăsta, a fost ceva mult mai intim, mai sexual, ca şi cum eu aş fi fost singura care a dat viaţă, mama tuturor! Nu am cuvinte să-i descriu expresia, intonaţia şi gestica. A fost ceva ce nu am mai trăit, văzut sau citit vreodată, dincolo de literatură, dincolo de imaginabil. În momentul în care am conştientizat asta am avut sentimente profunde de perplexitate, penibil şi totodată de încântare, după care abia m-am abţinut să nu râd, după care mi-a venit să plâng, după care mi-am zis „fata asta îşi bate joc de mine!”, după care am conştientizat că e soţie de preot şi că nu şi-ar permite niciodată aşa ceva. Nu ştiu de ce mi-a spus asta, mai exact eu socializez cu toată lumea, însă cu ea nu eram atât de intimă. Ea are deja o fetiţă, de ce mi-ar fi spus mie aşa ceva?! Oricum subiectul ăsta nu l-am analizat complet, deci nu-s deloc sigură de ce s-au petrecut astfel lucrurile. Şi-apoi am mai simţit o chestie absolut stranie azi, de obicei eu sunt cea care empatizează cu lumea, însă azi a fost total invers, şi nu numai în situaţiile despre care am povestit, am simţit că ei erau empatici cu mine, cu acea parte care este adevăratul şi singurul mine, cel pe care totuşi nu mi l-aş dori atât de evident, unde asta m-a făcut de-a dreptul transparentă, sentiment care nu prea mă încântă. Categoric nu am mai trăit niciodată aşa ceva! Oare e cazul să-mi fac vreo tomografie, oi avea vreo tumoare pe creier şi-mi imaginez eu totul?! Azi aş fi vrut deschid o serie din propriile mele citate (LOL), aş fi început cu: „cel mai uşor lucru pe lume este să iubeşti pe cineva”. Acum l-aş rescrie astfel: ”cel mai uşor şi plăcut pe lume este să fii iubit de cineva!” şi da, vorba lui i-am uitat numele ... „când te iubeşte un om, te iubeşte întreaga omenire”.

PS: chiar am beut numai multă apă, ceai verde şi lapte. Şi mai este o chestie stranie: iniţial am vrut să ascult Byzantion pentru că îmi dă un soi aparte de linişte, după ce-am constat că nu e pe prezentul HDD extern mi-a fost lene să mă aplec pe sub birou şi să caut/ schimb portul USB, mă rog puteam să scot mobilul cel conectat perment, sau să folosesc portul USB de pe tastatură (de care-mi aminti abia acum) DAR înainte de toate acestea am realizat că de fapt NU am nevoie de Byzantion, că de fapt nu vreau să ascult Byzantion şi asta e straniu pentru că sentimentul pe care mi-l produce acea muzică nu se compară cu nimic. În timp ce mâncam mi-am amintit că-l scrisesem pe un DVD şi că l-aş putea căuta acolo, după care iar nu m-a mai interesat. No, am ascultat deci toate albumele Ayo, dar de data asta muzica fost doar fundal sonor, gândurile mele dominând totul.

The end... că mă doare spatele şi mi-e sete de... pepene verde.

Poveşti internautice despre minciună, prietenie şi ceva mai multă paranoia – 1

Am vrut să încep poveştile acestea de o mie de ori şi tot de-o mie de ori m-a apucat greaţa, greaţa faţă de oamenii şi faţă întâmplările pe care va trebui să le retrăiesc, din nou, povestindu-le, repovestindu-le, pentru că da, pentru a le putea înţelege mi le-am povestit iar şi iar, de-a lungul anilor, în desele mele nopţi de insomnie, nopţi care li s-au şi datorat, de fapt, de cele mai multe ori. Numai ideea că aceasta ar putea fi ultima oară când le rememorez mă mai alină un pic.

Pentru a putea înţelege mai uşor ceea ce urmează este obligatoriu să vorbesc puţin despre experienţa mea anterioară, cea legată de socializarea pe Internet.

Acum vreo 8-9 ani m-am înscris pe un site care avea un forum foarte viu, colorat şi activ. Nu era prima mea experienţă legată de forum-uri, însă acea a fost cea din care am învăţat cel mai mult, cea care m-a convins care sunt adevăratele realităţi ale lumii virtuale. Foarte pe scurt, lăsând la o parte persoanele inteligente, sincere, morale, culte cu care vorbesc încă şi acum – cele care nu fac obiectul acestei analize – am să amintesc despre restul. Ei bine, ca pe orice site, forum, etc. existau găşti şi bisericuţe, exista grupul celor din Bucureşti, al celor din Spania, Italia, etc. şi evident bisericuţele celor din provincie. Unde site-ul practica [şi nu numai el, de foarte multe ori iniţiativa pornea chiar de la userii din diverese grupuleţe], practica deci întâlnirile în real, forum-meeting-urile, cum le numeau, am avut ocazia să-i cunosc pe mulţi dintre ei, unii dintre cei mai acerbi, intransigenţi şi absolut paranoici utilizatori de forum, pentru că da, în primul rând pe acel forum utilizatorii se certau groaznic între ei, sau între ei înşişii, cei din zeci de conturi. Numai că acolo politica era un pic diferită decât haosul de pe TriluLilu, mai exact, aşa cum este şi moral şi logic, conturile clonă erau anulate, iar contul iniţail era bannat o perioadă de timp. No, vântătoarea de conturi clonă era jocul predilect al mai marilor forum-ului, şi nu numai, forum care de foarte multe ori era guvernat de grupuri, sau chiar cupluri de persoane cu probleme psihice care trăiau prin şi numai pentru acel forum/ site.

Despre unul dintre ele vreau să vă vorbesc acum. Vreau să mai fac o precizare, unde nu am timp, de când sunt pe Net am încercat să evit chat-ul, şi acum mă refer la discuţiile acelea care nu spun nimic, al căror rost este să-ţi umple timpul, asta dacă eşti în puşcărie, şi eventual mai ai încă 2000 de ani de trăit, deci am evitat chat-ul şi mai toate socializările cu persoane sub 30 de ani, încercând să cunosc oameni un pic mai maturi de la care să pot rămâne cu ceva. Şi, da, acest gen de persoane chiar există, numai că pentru a ajuge să-i cunoşti trebuie să cerni şi arunci multă-multă pleavă.

Dar să revenim la cuplu despre care vreau să vă vorbesc: el, Eugen, moldovean la origine, acum stabilit de ani buni în Deva, foarte însurat pe vremea aceea, cu un băiat de vreo 12-13, încă lucra în SRI, la combinatul de la Hunedoara – tanti Luminiţa îl ştie cu siguranţă. Ştiu toate acestea din poveştile lui, mai mult sau mai puţin publice. Oricum, tipul era alcoolic, avea şi ceva probleme psihice, era total dependent de Net, nu ştiu câţi dintre noi ne puteam permite acum 7-8 ani internet pe mobil. No, Eugen nu exista fără acel site. Ce făcea el acolo?! Exact ce face un tată, dăcea legi, aplica pedepse, mai exact hărţuia cu lunile, absolut prin orice mijloace, pe absolut oricine i se împotrivea, şi evident făcea asta de zeci de conturi, asta în ciuda faptului că era cel mai înverşunat vântor de vrăjitoare, sau poate tocmai de-aia! Până să-l cunosc pe el am luat avetizarea pe care Cel-care-nu-mai-este mi-a spus-o de un milion de ori: „s-ar putea să dai şi peste oameni normali, dar mai mult ca sigur pe Net ai să cunoşti foarte mulţi paranoici” am luat deci avertizarea asta ca pe-o glumă!! Şi asta se întâmpla acum mai bine de... 15 ani!

Şi-acum câteva cuvinte despre ea: Carmen, din Bucureşti, fără familie, cu o viaţă foarte zbuciumată atât cea amoroasă cât şi cea de familie, lucra în mass-media, având deci acces la o mulţime de VIPuri şi personalităţi, din povestea mea veţi descoperi singuri asistenta cui era la acea vreme.

Ce făcea Carmen?! Absolut tot ce presupune jobul de iubită a unui paranoic, hărţuind la rându-i pe orice nu răspundea la comenzi, evident asta nu o făcea din contul oficial, cel din care încerca să pozeze într-o persoană ok, cultă, inteligentă şi mai ales sensibilă. Ea fiind din capitală, reuşişe să-i strângă pe toţi bucureştenii în juru-i, ca o mamă iubitoare ce era.

Ei bine, unde eu sunt genul care face totul pentru a afla adevărul am încercat să vorbesc cu toată lumea, aşa cum şi este firesc înainte de-a trage o concluzie, fapt ce mi-a atras dezaprobarea şi în final respingerea puţinilor oameni de pe acolo, cu care eram prietenă. Celor mai mulţi dintre noi le este greu să creadă că dacă eşti prieten cu ei NU este musai să ai aceiaşi duşmani, că dacă eşti cu ei trebuie să fii musai împotriva celorlalţi, sau că dacă eşti cu ceilalţi categoric le eşti împotrivă! No, mi-am pierdut, deci, foarte mulţi prieteni când mi-am propus să-i cunosc pe Carmen şi pe Eugen, unde mă cam săturasem de tratamentul acordat.

Până să o cunosc personal pe Carmen, îi cunoscusem pe unii dintre membrii grupului ei, bucureşteni, unde fusesem la vreo două forum-meeting-uri, iar cu unii chiar eram prietenă, vorbind de luni bune la telefon sau pe Y!M. Doi dintre ei chiar fuseseră şi pe la mine pe acasă, unul având rude în oraş, chiar fusesem la un pescuit împreună cu verii lui etc. Pentru acesta aveam eu sentimente mai mult decât de prietenie.

În anii aceia am socializat pe Net cât pentru 15 vieţi, a fost cea mai frumoasă perioadă în ceea ce priveşte comunicarea virtuală, tocmai de aia nu am niciun interes şi mai ales chef să o mai repet vreodată. Viaţa mea era acolo, încă nu trăisem agonia şi dezgustul pe care le aduc cu sine scenariile atent elaborate, mocirla în care te târăsc cei care nu-şi permit luxul unuei vieţi personale, cei care se hrănesc cu micile tale poveşti secrete de viaţă, cele pe care le împărtăşeşti sub umbrela empatică a prieteniei, acei vampiri mereu fămânzi şi în căutare de informaţii intime picante, de parcă prin ele ar reuşi să trăiască o viaţă care le-a fost interzisă, o viaţă pe care oricum nu dau doi bani, pentru că pentru ei tu nu exişti, sau eşti doar o bârfă bună de dat mai departe, pentru că, da, aşa se comportă oamenii inteligenţi, culţi şi morali, după ce-au citit toate cărţile, şi-au uzat toţii neuronii şi-au ajuns şi la capătul moralităţii!

Ei bine, acel site avea un chat, pe care unii dintre noi ne mai făceam veacul, unde cadrul era foarte intim, şi puteai să-ţi spui punctul de vedere mult mai uşor, faţă în faţă, vorba vine.

La un moment dat a apărut un cont nou, DE BĂRBAT tânăr, foarte prietenos, cu care am discutat câteva săptămâni la rând pe chat, evident nu despre vreme. Între timp vânătorii de vrăjitoare şi-au emis şi presupunerile, noul cont îi aparţinea, chipurile, lui Carmen. Evident că m-am revoltat, degeaba, tipa nu a vrut să recunoască cu niciun chip. După ce-a mai trecut un timp, când deja mai toţi am fost convinşi că este ea, s-au trezit şi prietenii mei din Bucureşti, cei cu care discutam des şi ne şi vedeam, sau trezit deci să-mi să mă facă atentă, după care cel pentru care aveam ceva sentimente a spus exact aşa: „nu ai idee cât am râs noi de tine!” Asta ar fi trebuit să însemne că şi eu, la rându-mi ar fi trebuit să fiu încântată că am fost subiect de haz general (a se citi bărfă), sau ce?!

În fine, chestia asta nu m-a împiedicat să fiu eu însămi, cea care doreşte să înţeleagă ce şi de ce se întâmplă, drept care m-am autoinvitat de un 1 decembrie, la Bucureşti, la Carmen. Şi aici am avurt parte cel mai bun tratament posibil, am dormit până şi-n patul ei, am fost în culise la cea mai super ediţie de „Duminica în familie”, emisiune la care oricum eu nu mă uitam, era vorba de-o ediţie aniversară, în care-au fost premiate o serie de personalităţi, printre care Regele Mihai, Corina Chiriac, Sorin Oprescu, Maria Dragomiroiu şi încă mulţi de care eu nu am habar unde viaţa mondenă nu m-a preocupat ever. Evident că am cunoscut-o şi pe Mihaela Rădulescu, cea căreia Carmen m-a prezentat „prietena mea” – o tipă foarte ok, şi fără ifose. Experienţa de la Antena 1 a fost cea mai interesantă şi mai incitantă dintr-acel an, am învăţat din ea că totul este muuuuult mai mic şi mai lipsit de strălucire şi de importanţă când eşti în platou, şi că profesioniştii, adică cei din spatele camerelor de filmat... cam mor de foame, din nefericire.

Tot cu acea ocazie am fost şi la un forum-meeting unde unul dintre tipii cu care mă văzusem deja mi-a adus o sticlă de whiskey, cu toate că eu nu beau aşa ceva, sticlă pe care-am uitat-o în maşină la Carmen, când am plecat la Cernavodă, şi despre care ea a făcut valuri (deloc plăcute) pe forum... câteva luni, cel puţin.

După ce-am revenit la Cernavodă, tipa s-a transformat subit din marea doamnă, cea care mă hrănise, găzduise şi întreţinuse, ba-mi dăduse şi-un parfum, apă de toaletă, mai exact, cadou (Acqua di Gio – Giorgio Armani, parfumul perferat al Mihaelei, la acea vreme), nu că ea, Carmen nu ar fi avut un coş plin cu parfumuri de firmă, chestie pe care nu am văzut-o nici măcar în filme sau fotografii (!), pe lângă parfum îmi mai dăruise o rochiţică care se ia peste pantaloni sau colanţi, şi-n care înotam atunci, dar pe care-o port cu succes azi, ei bine Carmen s-a transformat în „mahalagioaica de cartier”, cum obişnuiam să o alint eu, înainte – reproşându-mi, public, luni şi luni la rând, câte şi ce-a făcut ea pentru mine, ce parfum mi-a dat, ce mâncare mi-a pus pe masă etc. etc.!

Cât priveşte acel cont de bărbat, din care m-a tras de limbă, niciodată nu a recunoscut că a fi al ei, mă rog asta nu că ar fi recunoscut vreodată ceva!

Pe 14 aprilie, ori de câte ori îmi amintesc că este ziua ei – destul de rar, ce-i drept - îi trimit câte un SMS, în care mă semnez „Dragomara”, îmi răspunde constant, spunându-mi pe numele real.

Prin august 2007, când am fost în Retezat, şi-am avut de ucis o juma de zi prin Deva, i-am scris lui Eugen că vreau să ne vedem, doar eram la el acasă, nu mai răspuns niciodată, cu toate că noi doi vorbisem la telefon câteva luni, aproape zilnic, mă rog mai mult el vorbise, povestindu-mi iar şi iar despre femeile cu care-şi înşela soţia, ca orice om normal ce se considera.

Atât Eugen şi Carmen erau la vremea aceea trecuţi binişor de 40 de ani. Nu mai ştiu ce s-a ales de ei, aflasem la un moment dat că pe Eugen ori l-au dat afară din cauza băuturii şi / sau a dependenţei de Net, ori l-au / s-a pensionat. Carmen era în nu-ştiu-ce an la Regie de film, de fapt descoperirea „Cinema Paradiso” i se datorează, fapt pentru care-i mulţumesc.

Aaa... acel episod a făcut ca sentimentele pentru amicul meu, cel care s-a amuzat copios de ceea ce-am trăit eu atunci, să îngheţe, după care s-au topit încet, până au dispărut complet. Peste ani, tipul – aflat acum într-o depresie - avea să mă întrebe dacă mai simt ceva pentru el, i-am spus: „nu, şi-mi amintesc exact ziua când am încetat să mai simt ceva pentru tine”.

Ce-aş vreau eu să reţineţi de-aici este faptul că de cele mai multe ori cei care par nebuni în lumea virtuală sunt ABSOLUT nebuni şi-n realitatea curentă. Trebuie inteligenţă, memorie excelentă şi cunoştinţe avansate de psihologie pentru a-ţi crea identităţi false pe Net şi a nu fi descoperit.

Tot ce faci, afirmi, scrii lasă urme care spun mai mult despre tine decât o poţi face tu însuţi sub cea mai cruntă tortură.

Eu ştiu că acest gen de comportamente are explicaţii logice, însă pe mine, omul normal, cel care are de suferit de pe urma celui bolnav psihic, căruia i se îngăduie să folosească liber Internet-ul, nu mă încălzeşte cu absolut nimic faptul că el e singur, frustrat, că e sărac, că nu are bani pentru antidepresive, unde preferă să-i dea pe ţigări, de exemplu, sau că pur şi simplu refuză să urmeze tratamentul psihiatric prescris! Îmi este absolut imposibil să fiu empatică cu asemenea specimene, însă sunt de-acord să dau o parte din banii mei, ca ei să stea acolo unde le este locul, adică în izolare şi fără acces la Internet.

Trebuie să menţionez fundalul sonor pe care-am scris această postare:

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-settimo-libro-di-3

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-scherzi-musicali

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-settimo-libro-di-2

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-ottavo-libro-di-2

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-ballo

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-ottavo-libro-di-1

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-settimo-libro-di-1

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-quarto-scherzo-d-1

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-canzonette-e-sch

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-toccata

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-ottavo-libro-di

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-quarto-scherzo-d

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amore-l-incoronazione

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudio-monteverdi-teatro-d-amor-l-incoronazione-d

Va urma.

Cardul foto – sau motivul din care-am simţit că o iau razna

Cardul foto – sau motivul din care-am simţit că o iau razna

Nici fimele de la TV, nici J. Konrad de pe E-book, nici Bien Dormir-ul, mă rog abia luat nu au fost în stare să mă adoarmă, drept care am decis să scriu despre cardul foto, asta şi unde una dintre scene s-a petrecut nu mai târziu, adică de dimineaţă.

Când am plecat în excursia din Bucovina m-a pus dracu să cer aparatul foto, Nikon Coolpix al ăluia bătrânu’, care mi l-a şi adus cu vreo două zile înainte de plecare, spunându-mi că mi-a dat cardul lui de 4 Gb şi că a încărcat el acumulatorii. În drum spre Dorna Arini am citi manualul de utilizare, partea care m-a intersat cel mai mult fiind cea a pozelor scenă (SCN), gen pe care-l folosesc cel mai adesea şi la Panasonic-ul meu. Ei bine, după ce-am exersat doar de câteva ori, unde nu am vrut să-mi stresez vecinii de autocar, şi-am încercat să fac şi câteva fotografii nu mică mi-a fost mirarea ca după 5-6 poziţii aparatul să-mi arate că acumulatorul este aproape gol, chestie care m-a surprins unde el îmi spusese că tocmai ce l-a încărcat. Evident că scula s-a descărcat total înainte de-a ajunde la destinaţie. Unde-mi spusese că mi-a dat cardul de 4 Gb nu am luat card suplimentar, aşa cum procedez de obicei cu al meu aparat. Ori acumulatorul este prost, ori aparatul consumă mai mult, cert este faptul că l-am încărcat cu orele, zilnic, şi asta fără să verific vreodată pozele, de teamă să nu rămân în descoperită. Dacă le-aş fi verificat aş fi observat că în modul SCN Sport face serii de 4-5 fotografii consecutive de rezoluţie slabă.

Altă surpriză neplăcută a venit în ultima zi, când fără nicio avertizare am rămas fără spaţiu pe card. Ba mai mult, datorită lipsei memoriei interne aparatul nu m-a lăsat să şterg nicio poză. Am umblat toată Vatra Dornei, pe o ploaie rece, în căutarea unui card, cum era duminică nu am găsit nimic deschis.

După ce-am ajuns acasă am descărcat pozele, mai exact le-am mutat pe HDD extern, după care cardul a rămas în cititorul de carduri din spatele unităţii centrale. Într-una din seri s-a întâmplat ca iar să nu meargă Netul, iar mie să mi se pună pata pe PC, nu că ar fi fost pentu prima dată, şi să lovesc UC care şi aşa iese cu 20 de cm în afara biroului venind exact în picioarele scaunului / mele. No, s-a întâmplat că iar am împins UC în perete, abia după am realizat că cititorul de carduri era încă acolo şi că s-ar putea fi fost afectat cardul. No, l-am scos şi unde era cam îndoit l-am îndreptat, ocazie cu care cred că am şi rupt microprocesorul, unde cititorul nu l-a mai văzut neam! Am înjurat un pic, după care l-am desfăcut de tot, după care-am constatat că era vorba de un card de 2 Gb ci nu de 4 Gb cum îmi spusese iniţial, am bănuit că doar încurcase cardurile. Cum eu am două carduri similare, mă rog, dintre care unul e un pic cam îndoit, dar funţionează totuşi, am decis să îl dau pe celălalt. Numai că ce să vezi nu am găsit decât cardul meu îndoit, cu toate că am doar trei locuri unde le ţin: în aparat, sau în sertar sau în cititorul de carduri. Deci a fost musai să merg să-i cumpăr alt card, ocazie cu care mi-am luat şi eu unul. Întâmplarea a făct să găsesc doar unul din modelul pe care-l aveam amândoi: Kingston SD, card pe care am decis să-l dau lui, fără să-i mai spun că iar am stricat un card, unde m-ar fi bombănit, ca de obicei. Cum returnatul aparatului s-a făcut după vreo săptămână, am avut timp să mă gândesc şi să-mi amintesc cum că în noaptea dinaintea plăcării mele printre făcut de bagaje, senvişuri, upload pe TriluLilu şi scris pe Net am verificat dacă aparatul lui merge pe trepiedul meu (de parcă n-ar fi toate la fel!), am chiar o poză pe TiluLilu astfel. După ce-am scos trepiedul nu ştiu ce mi-a venit să pornesc aparatul foto Nikon şi să constat că tata a uitat să-i pună card-ul, chestie care m-a uimit enorm, asta şi unde am realizat că aş fi putut să pleca fără. I-am pus deci un card de-al meu. Şi-am uitat complet episodul. Nu ştiu de ce.

În fine, i-am dus aparatul, fără card, evindent, cum el nu era acasă i l-am dat maică-mii fără să-i povestesc nimic nici despre aparat nici despe excursie, unde o sunasem de dimineaţă şi-i spusesem că vin pe la ei, drept care să taie viţelul, unde nu ne văzusem de vreo 3 săptămâni. Nu numai că nu a tăiat nimic, însă m-a aşteptat, vorba vine, cosând, nici măcar nu m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva, sau nu s-a plâns că nu avut timp / chef să gătească. Chestia asta m-a enervat, asta şi unde de obicei se conformează, şi-unde venisem direct de la muncă, drept care am plecat rapid, spunându-mi în gând: „dracu’ o mai dea pe la voi!” Şi de-atunci nici că nu mai m-am dus, sau am sunat – unde aproape numai eu fac asta şi unde de cle mai multe ori o deranjam/ ţineam din treabă, cică.

Mai apoi, într-o seară, dormeam ca de obicei pe canapea la TV, unde cu o noapte înainte iar nu putusem să dorm, tocmai mă sună el într-o cumplită criză de isterie: „nu mi-ai dat cardul, unde e cardul meu?! Nu trebuia să-ţi dau nimic!” De obicei când mai face chestii dintr-ăstea îi închid telefonul pentru că nu vreau să mă enervez şi să ţip şi eu la el/ ei. Ei bine de data asta nu ştiu ce m-a făcut să tac şi să-l las să-şi facă numărul, mă rog probabil şi unde eram buimacă, sau unde am avut o presimţire că ceva are să meargă altfel. În scurtele pauze pe care le făcea între urlete am încercat să-i explic că mi l-a dat fără card şi cu bateria descărcată. A tot insistat că de ce nu l-am sunat atunci ca să-l informez, i-am tot repetat că era 12 noaptea. Inutil să mai spun că a ţinut-o pe-a lui şi după o jumătate de oră de urlete a început să plângă... după „card-ul lui mic şi albastru”. Faza la care nu am ştiut ce să fac: să râd sau să-mi dau palme?! Am încercat să-l liniştesc spunându-i că am să-i cumpăr 50 de carduri numai să nu ţipe şi să mă lase în pace. Unde tot insista că de ce nu i-am spus i-am zis enervată la rându-mi „pentru că am ştiut că nu ai să mă crezi”. Adevărul fiind că iniţial uitasem. Bineînţeles că nu i-am zis că stricasem un card, dar deja cumpărasem altele două noi, pentru că ar fi speculat că de-aia nu i l-am dat pe „al lui”. Cât timp a ţipat în telefon cred că a verificat ce carduri are pe-acasă pentru că subit, după o jumătate de oră de urlete şi pânseste, s-a calmat. Am încheiat discuţia spunându-i că am să trec să-i aduc cardul (pe cel nou, „mic şi albastru” cum era al lui). Iniţial am vurt să mă duc, însă nu am vrut să dau ochii cu niciunul dintre ei şi-am aşteptat să mă mai sune o dată, unde ai mei au cel mai acut şi profund simţ al proprietăţii şi nu ţi-ar uita/ ierta nici 50 de bani.

De-atunci a trecut aproape o lună. Lună în care am avut timp să analizez câteva dintre întâmplările acestui an şi să constat că ceva se întâmplase, însă eu fusesem prea preocupată de mine însămi pentru a realiza asta. Am să dau doar exemplele semnificative, cele mai recente. Nu ştiu ce se petrece în mintea amândorura însă unicul lor nepot, Erik, a încetat să mai existe pentru ei. Nu i-au făcut niciun cadou de ziua lui, nu au venit să-l vadă sau au sunat măcar o dată să întrebe despre el. Şi asta amândoi! Eu înţeleg că nu o suportă pe cumnată-mea, da’totuşi ce vină are copilul?! „Să-i cumpere maică-sa şi taică-su jucării, că au bani!”

În ultima vreme am sesizat că au devenit de-un egoism atroce, şi nu-nţeleg de ce...

Prin septembrie l-am chemat să vină să-mi schimbe un niplu la caloriferul din baie. Inutil să mai spun ce scandal am cu ea pe tema asta „găseşte-ţi un bărbat să repare, că tac’tu are alte treburi!” De parcă ar veni în fiecare zi, ci nu de maxim 3 ori pe an!! Apoi dacă lui îi cumpăr câte ceva de băut, după ce termină treaba, e musai să-i trimit şi ei, nu conterază că mai am încă 6 ani de rate şi că jumătate din salariu se duce acolo, şi că poate-l chemasem pe tata unde ştiam că nu are să-mi ceară bani de manoperă!! În fine, l-am chemat să repare caloriferul reamintindu-i să-şi ia toate sculele pentru că ştie bine că eu nu am. Nici nu venise bine când eu care dădeam cu aspiratorul pe balconul de la sufragerie l-am văzut că pleacă; m-am gândit că s-a dus să mai cumpere ceva, drept care l-am aşteptat o oră, trei, o zi, trei!! Nici că a mai venit! Unde lăsase toate sculele împrăştiate prin baie dedusesem că urma să se întoarcă curând. Nu l-am sunat pentru că mi s-a părut logic ca el să-mi fi spus că, unde şi pentru cât timp pleacă. M-a sunat după 3-4 zile să mă invite la masă (ultima invitaţie) ocazie cu care nu am mai răbdat şi l-am întrebat unde a plecat aşa fără să spună nimic, răspunsul a fost „păi dacă tu dădeai cu aspiratorul şi era zgomot cum era să mă auzi?!” Am insistat ca următoarea săptămână să vină şi să schimbe niplul, ceea ce-a şi făcut.

Altă chestie care mi-a dat de gândit a fost o întâmplare banală. Trebuia să mâncăm împreună într-un week-end, drept care eu am cumpărat o varză care s-a dovedit mai apoi a fi stricată, a fost musai să merg să cumpăr alta, unde am plecat doar o plasă şi cu banii-n mână, el a insistat să nu-mi mai iau cheile şi să iau un doar un tag. El s-a opcupat de montat interfonul, deci mai are vreo 5-6 tag-uri extra. Am cumpărat deci varză, am pus tagul în coşuleţul de pe cuier, am păpat după care-am plecat la casa mea. La câteva zile a venit pe mine şi mi-a făcut un scandal monstru cum că unde e tagul, că era mai mult decât sigur că l-am pierdut. Degeaba i-am zis eu că l-am lăsat în coş, unde eu am deja un tag pe inelul cu chei; l-am întrebat dacă le-a numărat, a bălmăjit ceva şi s-a cărat. Unde de-atunci nu a mai amintit de el sunt convinsă că l-a găsit la locul lui, adică în coşul de pe cuier.

Şi toate astea n-ar fi nimic dacă azi dimineaţă nu aş fi găsit în tăvile mele de corespondenţă, din partea stângă a biroului, pe miniatura din gips pe care mi-au adus-o fetele din tabără, ăăăă... n-aş fi găsit deci un card foto de 2 Gb! Cardul lui! Am simţit că fac infarct nu alta! Unde stau zilnic cu orele la PC şi unde am o rutină strictă vis-a-vis de carduri, adică nu le las niciodată în afara carcasei, doar în cazul în care sunt în cititor pot sta, LA VEDERE, pe masă. În tava de deasupra zilnic pun câte ceva: facturi, cărţi, ambalaje unde ele m-ar deranja dacă ar sta pe biroul pe care pap de obicei. Unde abia azi dimineaţă a văzut cardul, şi unde ieri seară nu prea am stat la PC, unde cardul era exact pe partea din faţă a miniaturii, şi unde eu dau constant cu cotul peste tăvile de corespondenţă, cele care sunt doar de vreo lună-două acolo înclin să cred că misterioasa apariţie a avut loc joi sau vineri. Acum să-mi spună cineva de ce ar face tatăl meu aşa ceva?! Până ieri eu l-am considerat cel mai corect om de pe Pământ. Am simţit că mor dimineaţă când am văzut cardul acolo. Inutil să mai spun că pe el erau pozele mele de pe Transalpină, poze care sunt publice pe Net, că eu nu am parolă pe Windows (pentru că de obieci numai eu folosesc PCul), că pozele, ca şi filmele mele sunt destul de bine structurate pe HDD-ul extern de pe birou. Nu vreau să cred că trăiesc aşa ceva. O explicaţie ar putea exista, totuşi, gândesc acum.

„Eu cred că el vrea să moară”, sau despre Cauza Pierdută

Tocmai ce mă spălasem pe dinţi şi mă băgasem în pat, asta după ce mă trezism de vreo câteva ori, din film în film, ultimul, un film pe MGM reuşise performanţa să mă trezească de-a binelea, unde o femeie blondă împuşca în draci mai tot ce întâlnea în cale: bărbaţi, maşini, etc.

Povestea de azi este despre un om care şi-a ratat destinul din cauza pasiunii pentru pahar, şi nu cel cu apă, evident. Asta ar putea la fel de bine să fie povestea lui Oreste (cum îi spune frate-miu vecinului Resteanu) sau a unchiului meu, Ionel, însă nu este, este doar povestea Cauzei Pierdute, cum i-am zis, ironic, la un moment dat, când Andreea a concluzionat că nu se mai poate face nimic în privinţa lui.

Când Adrian a afirmat acum mai bine de-o lună „să mai reziste baremi o lună, până iese la pensie şi după aia nu are decât să bea până n-o mai şti de el” am râs, şi-am luat-o ca pe glumă. Realitatea avea să-mi confirme că nu fusese glumă.

Cred că era prin vara lui 1996 sau 1997 când l-am luat de la poartă şi l-am dus la Personal să-i facă angajarea; era pe vremea când Boboş fusese dat jos din funcţia de Ingier Şef la Reparaţii şi trecut şef la noi la secţie. Ţoţo - cum i-a spus Ioana, pe atunci destul de mică, fetiţa Mihaelei Naniş – venea de la Aversa, unde fusese Inginer Şef. Îmi amintesc că în acelaşi an Boboş a plecat la Craiova, iar de petrecerea dată cu ocazia acestui eveniment s-a ocupat chiar Ţoţo (Cauza Pierdută), eu eram în concediu, deci nu am participat.

Tot pe atunci a fost prima oară când am întâlnit-o pe Andreea, cea care era încă studentă. Venise să-i facă curat, într-un şir lung de episoade ce-au continuat până la ora actuală, mă rog când Andreea locuieşte deja în Cernavodă.

După ce m-am împrietenit cu Andreea, Cauza Pierdută a început să mă considere şi pe mine tot un fel de nepoată, eu am continuat să-i spun Ţoţo şi să râd la bancurile pe seama moldovenilor, cele pe care-a continuat să le facă de-a lungul anilor, că doar este, mă rog, suntem olteni, genul acela de oameni care dacă nu se consideră buricul pământului, sunt categoric net superiori celorlalţi locuitori ai ţării: moldoveni, dobrogeni, ardeleni etc.

Cred că ne-am dat foarte repede seama că Ţoţo are probleme cu băutura, şi că şi ăsta fusese unul dintre motivele pentru care plecase de la Aversa, evident prima faptul că era, este unul dintre cei mai buni specialişti în pompe. În anul ăla în care din cauza secetei tot oraşul a stat o săptămână fără apă, dacă nu ar fi fost el să rezolve problema pompelor de alimentare a oraşului, cred că am fi stat fără apă curentă toată vara.

Episoadele lui bahice nu ţineau mai puţin de-o săptămână, maxim două, trei, interval pe care eu îl denumisem ironic: „perioada umedă”. Întotdeauna perioadele umede erau declanşate de-o cădere psihică, dacă pot să-i spun aşa, ca de exemplu: ba că Octavian nu dăduse admitere la mecanică – ca taică-su – ci se dusese la aviaţie, unde nu contase că intrase primul, fără nicio meditaţie, ba că se îmbolnăvise ăl bătrân – cel care pe-atunci avea peste 80 de ani, însă de cele mai multe ori motivele astea erau pure invenţii.

Până să se angajeze la noi Domnul Diaconu, cea care se străduia mereu să-l readucă pe lina de plutire era Andreea, cea care-i ducea ceaiuri, mâncare etc.

Ţoţo mai are un mare defect, specific omului cu foarte mulţi bani, adică este extrem de zgârcit, mânâncă şi bea tot ceea mai ieftin şi prost, unde de-o viaţă tot strânge bani la saltea, la propriu, evident asta şi pentru că nu are încredere în bănci sau alte investiţii. Ha-ha-ha! A divorţat când Octavian avea 1 an, aşa că nu pot afirma că a contribuit prea mult la educaţia lui, în afară de pensia alimentară pe care l-a obligat legea să o plătească. În atâţia ani de când locuieşte în Cernavodă nu cred că Octavian a venit de mai mult de 5 ori să-l vadă, eu una nici nu am apucat măcar să-l văd.

Am să trec peste destul de multele episoade (de acum mai bine de 10 ani) în care a venit băut la muncă şi l-au depistat la poartă, şi de fiecare dată cel care l-a salvat a fost Sabin Voiculescu, Inginerul Şef de atunci, cel despre care Ţoţo nu a avut niciodată cuvinte de laudă, ceea ce nu este deloc moral. Îmi mai amintesc acum un episod haios: unde la noi şefii de secţie veneau şi plecau pe bandă rulantă, unii dintre ei prin străinătate, i s-a propus funcţia asta lui Ţoţo, care a refuzat-o pe motiv că „nu vreu să fiu şef peste proşti”. Ha-ha-ha! Eu cred că motivul era cu totul altul, şi anume era o responsabilitate prea mare şi nu cred că ar fi făcut faţă, unde nu mai era tânăr şi prin definiţie toţi erau proşti sau incompetenţi.

După ce a apărut domnul Diaconu, viaţa lui Ţoţo s-a mai îndulcit un pic, în sensul că a găsit fraierul care să-i rezolve majoritatea problemelor de prin casă, pentru că da, cu toate că ştie, el nu a ridicat niciodată vreun deget să facă ceva, fiind de-o indolenţă rară!! Andreea îi spăla şi îi făcea curat, domnul Diaconu îl hrănea. Îmi amintesc că am ajutat-o şi eu o dată pe Andreea să facă curăţenie generală, asta nu că m-ar fi dat hărnicia afară din casa mea. După ce-am şmotruit o zi întreagă am ajuns la concluzia că aia a fost prima şi ultima dată când fac aşa ceva, că la banii lui îşi poate permite să plătească o femeie etc.

Nu i-am înţeles şi acceptat niciodată zgârcenia, nu înţeleg pentru cine şi pentru ce tot strânge la bani, mă îndoiesc că o face pentru Octavian, cel care nu dă doi bani pe el. Personal am ajuns la concluzia că e vorba de ceva patologic.

Cu Ţoto se comunică relativ greu când este treaz, cu totul altfel stă problema când bea, subit devine foarte comunicativ. Au fost ani în care ne tâmpea cu vizitele/ telefoanele la beţie, unde dacă făceai imprudenţa să-l primeşti sau să-i răspiunzi nu mai scăpai de el am fost nevoită să-i retez pornirile, ocazie cu care a afirmat că nu mai sunt nepoata lui. Ha-ha-ha!

Treptat-treptat toată lumea l-a părăsit, nu că ar fi avut el prea mulţi prieteni, la aşa caracter era destul de greu de suportat. Singurul care a continuat să-l ajute cu ceaiuri în perioada umedă, mâncare caldă în restul timpului a fost domnul Diaconu, cel pe care cred că l-a şi bruscat de vreo câteva ori, asta dacă nu l-o fi şi bătut bine, dar îi este lui jenă să recunoască, oricum la unul dintre incidente a asistat şi Andreea. Personal nu-l înţeleg pe dl. Diaconu, i-am tot spus că aşa ceva nu este acceptabil, baremi de l-ar respecta, dar din „moldovean” şi „Michiduţă” (sinonime cu prost) nu-l scoate!

Acum problema este că Ţoţo trebuie să meargă la Bucureşti să-şi depună dosarul de pensie, numai că cu toate că alţii s-au ocupat de restul treburilor, adică Andreea, Silviu şi dl. Diaconu i-au strâns şi împachetat lucrurile, dl. Tudor a făcut rost de maşină/ şofer să i le transporte acasă la Bucureşti, numai că ce să vezi Cauza Pierdută nu a vrut să-i deschidă uşa, Leman umblă cu lichidarea şi încearcă să convingă varii persoane să nu vină în inspecţie pentru că se vor lua cu mâinile de păr de modul în care arată casa (baraca), bietul Silviu (vecinul de deasupra, cel pe care eu l-am suspectat – ca proasta – că ar umba după banii lui) ei bine Silviu a spălat mizeria de prin baie, unde restul posibililor doritori, vorba vine, nu a putut face faţă spectacolului! Oh, Domane!! No, problema este că omul continuă să bea şi nu se lasă deloc dus, iar Andreea mă sună de câteva ori pe zi pentru a-i da o soluţie. Bineînţeles că au mai încercat şi alţi colegi să-l convingă să meargă să-şi depună dosarul, însă s-au ales doar cu înjurături şi dat pe uşă afară, asta când le-a deschis, că de obicei nu deschide la mai nimeni.

Unde perioada umedă ţine de aproape 2 luni, şi unde a slăbit în draci, numai burta aia imensă a rămas de el, dl. Diaconu a ajuns la concluzia: „eu cred că el vrea să moară, cel puţin aci are cine să-l îngroape.” Nu-mi vine să cred s-a ajuns aici, chiar nu-mi vine să cred!! Astă-seară Andreea mi-a spus că sora lui i-a fi zis „lasă-l să bea până nu mai poate, după ce o să se sature, eventual trezească, are să-şi depună şi dosarul”. Pe Octavian problema nu-l preocupă nicidecum. Eu o sfătuisem pe Andreea să-i roage pe unul dintre cei doi să vină să-l ia acasă, dar dacă nici familia nu dă doi bani pe el, atunci cine să o facă?! Nu că nu ar avea cu toţii motive întemeiate! Nu mi se pare deloc corect ceea ce se întâmplă, însă nu văd nicio ieşire... decentă.

Leman, cea care a făcut atâtea pentru el, i-a ascultat şi suportat mai toate poveştile la beţie mi-a zis ieri ”binele nu trebuie făcut, pentru că vezi tu cei cărora li-l faci nu-l consideră astfel, ba mai mult ei te umilesc şi desconsideră”.

Pe zi ce trece mă conving mai adânc că echilibrul psihic este atât de delicat, că orice mică variaţie a balanţei are consecinţe grave asupra individului şi implict asupra familiei şi mediului în care trăieşte, faptul că există persoane care nu-şi mai revin niciodată este o certitudine, şi asta nu are nicio legătură cu inteligenţa sau cu caracterul.

Păcat... lucrurile ar fi putut sta cu totul altfel.

Updapte: Sunt prost, da'vreau s-o ştie şi alţii, sau ce face un învăţător de ţară când nu are ce face

Nu, cu niciun chip nu v-aş fi spus povestea asta, dacă tipul nu m-ar fi OBLIGAT. Nu am să comentez nimic, am să postez doar mesaje private; numai vouă vă va reveni sarcina de a înţelege şi judeca... atât cât vă va duce mintea. Când veţi face asta vreau să aveţi în vedere faptul că nu asta a fost intenţia mea: nu, eu nu am insistat să-i cunosc pe niciunul dintre ei.

Singurul motiv din care fac această postare este cel din care am vrut să-i demonstrez lui Moromete (Virgil) că prostia CHIAR doare.

DE ASEMENEA, dacă postările mele private, cele către Moromete (Virgil) nu ar fi fost duse mai departe, FĂRĂ ACORDUL MEU, nimic din ce postez aici nu ar fi fost public. Absolut nimic.

*****

Am revenit:

Primul schimb de mesaje: Data: 27 Oct 2011, 07:16 PM (ultimul mesaj)

Top of Form

Bottom of Form

Ai fost mentionat intr-un comentariu

Dragomara

Ai fost mentionat intr-un comentariu de catre:
Dragomara

@last_moromete - greieraş de ce ţii tu neapărat să-ţi dai cu firma-n cap şi să mă convingi că ÎNTR-ADEVĂR singura chestie pe care o ai în comun cu Moromete-le lui Marin Preda e numai numele (nick-ul)?! :D
No, şi-acum hai să o luăm punctual:
- dacă într-adevăr nu ai fi vrut să te implici în "conflictul" dintre mine şi Luminiţa ţi-ai fi văzut liniştit de treaba ta. Personal consider faptul că ai insistat în draci să discuţi (ÎN PRIVAT) cu mine - implicându-te, evident - consider deci acest fapt dovadă de inteligenţă puţină şi înţelepciune DELOC. Niciodată, da'chiar niciodată nu te implicit, bărbat fiind, în conflictul dintre două femei, chiar rude fiindu-ţi, la cât sunt de proaste, instabile psihic, manipulatoare sau al dracului de deştepte unele dinte ele, categoric vei fi scos ţap ispăşitor, şi eventual belit;
- dacă eu aş fi vrut ca mesajele mele să le citească toată lumea, sau ŞI Luminiţa, să mor eu dacă nu le-aş fi făcut publice PERSONAL. Faptul că tu ai făcut asta, unde se presupune că desconsiderai practica asta la mine, spune foarte multe despre caracterul tău, mai exact despre lipsa lui. Ceea ce s-a întâmplat aseară mă face să trag concluzia că Luminiţa vă spală creierele (ţie şi Casandrei) nu că ar fi ea deşteaptă (chiar nu e!), ci pentru că pe voi nu vă duce capul şi-i permiteţi asta. Pentru că ţin totuşi cont de imaginea voastră, a ta şi a Casandrei nu am să spun public motivul din care-i permiteţi asta. Chiar vă înţeleg, că nu sunt de-acord cu asta, e cu totul altă poveste.
- îţi displac bârfele, da'le duci/dai mai departe. Interesant, nu?! Ipocrit mic ce-mi eşti!!
- îţi repet nu am cum să mă supăr pe tine, unde inteligenţa nu e un merit personal. Simt că eşti un om bun, INTERESAT, dar bun. Şi-apoi faci copii aşa frumoşi, şi mai şi scrii cu diacritice! Să mor după tine, nu alta! :P
- am să închei prin a-ţi spune încă un proverb: spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti.
PS: ai toată compasiunea, empatia şi înţelegerea mea. Toată. Respectul meu însă nu! Personal cred că ai pornit în direcţia total greşită, însă unde ştiu că moartea este singura certitudine, aici pe pământ, am să fiu eu însămi permiţându-mi să fiu uimită (surprinsă).
}}}{{{, ((((H)))) - pentru copiluţi

last_moromete

Aș mai încerca să lămuresc un aspect, pornind de la prezumția de onestitate și inteligență pe care ți-o acord în continuare: interesul meu material în ceea ce o privește pe Luminița. Cum și de ce am ajuns eu și ea prieteni foarte apropiați nu e problema nimănui. După vreo doi ani de prietenie strânsă, la început în glumă și apoi din ce în ce mai serios Luminița a spus că-mi va lăsa moștenire volumele din biblioteca ei (respectabilă), nu apartamentul. Acest lucru nu se va întâmpla însă, din motive pragmatice și morale: Argeșul e mult prea departe de Hunedoara, nu-mi permit să le transport, nu am unde să le depozitez. Locul cărților este într-o bibliotecă publică, într-un oraș cu mulți locuitori, nu în sătucul uitat de lume în care m-am retras eu.
E o informație care aș prefera să rămână privată, dar nu-mi fac iluzii foarte mari și nu va fi o dramă dacă decizi să o folosești altfel.

Dragomara

Îţi imaginez că tot ce ştiu ştiu numai de la ea, şi da, e drept unde nu m-a interesat nu am reţinut totul - de ex. faptul că ai 3 copii, şi nu 2, însă despre apartament sunt mai mult decât convinsă că am reţinut bine, unde mi-a toooot repetat-o, FĂRĂ a-i cere vreun detaliu.
De unde din Argeş eşti?

last_moromete

N-a fost vorba nicio clipă despre apartament. Luminița vorbește mult, dar nu spune tâmpenii, probabil ai fost tu neatentă - era firesc , nu avea de ce să te intereseze.
(Drago: Fragment cu caracter personal. Editat, adică şters )
P.S. Fără să am intenția să reiau discuția, am uitat să precizez ceva important: Luminița mi-e prietenă, deci nu are nevoie să mă manipuleze pentru a obține ceva de la mine, e suficient să ceară.

Dragomara

Nu, nu cred că am înţeles eu greşit când mi-a povestit despre tine şi apartament, faptul că nu am întrebat-o cine şi de unde eşti, sau cum te-a cunoscut e dovada vie a faptului că nu m-a interesat.
Nu ştiu ce pregătire ai tu, însă nu trebuie să ai doctorat în psihiatrie pentru a înţelege că Luminiţa e un om bolnav. Cele care vorbesc pentru ea sunt numai faptele ei. Adică îţi apreciez intenţia, dar numai atât. Îmi pare nespus de rău că trebuie să-ţi spun că ţi-ai ales greşit prietenul/ mentorul.

Şi acum mă bag la somn. Noapte bună! Să-mi povesteşti într-o zi cum şi de ce ai luat-o de la zero, te rog.

last_moromete

Și în privința "moștenirii", ca și în alte privințe care mă privesc direct, am convingerea că-s mai bine informat decât alții. Pe mine nu mă frământă subiectul, dacă discuția voastră a fost scrisă o poți căuta, dacă nu, nu mai contează.
Sunt învățător.
Sunt convins că niciun om nu este perfect din punct de vedere al sănătății mentale: nici Luminița, nici tu, nici eu. Problemele ei și le știe și ea, le știu și eu. Este un om cu multe calități și destule defecte, numai că nu sunt chiar cele pe care le crezi tu sau alții care nu-i sunt foarte apropiați. Am mai spus-o odată, public, cuiva care o acuza fără să știe despre ce e vorba: este atât de bolnavă psihic încât acum 2 ani, când am vizitat-o cu toții la Hunedoara, am lăsat-o să-și petreacă o după-amiază întreagă ducându-mi copiii la bazinul olimpic. Așa-i, despre un om vorbesc faptele lui (însă nu cele pe care i le pun alții în cârcă). Dacă te interesează așa mult subiectul, discutăm punctual, pentru fiecare faptă la care te referi. Luminița nu-mi este mentor, îmi este prieten. Greșeala o comiți tu atunci când pui semnul egal între Luminița și Teonna și atunci când iei presupunerile tale drept certitudini (dubito, ergo cogito, nu?). Principalul lucru care o deosebește pe Luminița (ca și pe tine, de altfel) de Teonna, în ciuda oricăror defecte ce le-ați avea, este că vă lipsesc intențiile malefice. O face destule greșeli ea, dar povestea cu geniul manipulator ar fi comică dacă nu ar crede-o și oameni inteligenți.

(Drago: Fragment cu caracter personal. Editat, adică şters )

Noapte bună, zi ușoară!

Dragomara

Vreau să mai adaug doar o frază, unde subiectul ăsta stă deja de prea mult pe timpul meu, şi unde nu eu mi-am dorit abordarea şi extinderea lui. Tot, dar absolut tot ce cunosc despre Luminiţa ştiu numai de la ea, nu am obiciul de-a vorbi despre persoane care nu sunt de faţă, şi despre care nu am habar. Mi-o plăcea mie literatura, însă când analizez un om o fac strict pe baza datelor pe care ele mi le furnizează, a datelor şi a comportamentului. Din modul în care ea s-a manifestat şi continuă să se manifeste vis-a-vis de mine, şi nu numai, + faptul că este pensionată pe caz de boală psihică, depresia este încă o boală psihică, am tras conlcuziile pe care ţi le-am enumerat în varii mesaje.
Repet nici tu, nici ea nu mă interesaţi, ceea ce ştiu despre tine/ ea e umarea a multeleor ore de discuţii telefonice, în care eu abia puteam să spun 2 cuvinte şi-n care ea dezbătea problemele ei/ restului lumii FĂRĂ CA EU SĂ I-O FI CERUT. Atât.
Subiect închis.
PS: despre sănătoşii bolnavi psihici am să-ţi povestesc altă dată.

last_moromete

Mă bucur că închizi subiectul, da' să știi că nu eu l-am lansat, nici în spațiul public și nici în particular. Îmi permit totuși să mai punctez și eu câteva idei care mi se par importante înainte de a pune capacul și a arunca vreo câteva lopeți de pământ peste el.
- depresia, boală psihică. Corect. Prin urmare, un om depresiv este un om bolnav. Iarăși corect. De aici și până la a concluziona că un om depresiv este un monstru, un geniu al manipulării etc. e o cale foarte lungă pe care numai excesul tău de entuziasm și convingerea că ești infailibilă îl putea face. Persoanele depresive își fac aproape întotdeauna rău lor, nu altora.
- în vreo 3 ani de zile am avut ocazia să aflu cât de mult și despre ce vorbește Luminița la telefon. E o persoană comunicativă (foarte) care trăiește singură. Comportamentul ei e firesc în situația dată. În privința interlocutorilor ei, cui nu-i face plăcere, nu are timp/chef, nu-i interesat etc. îi stă la dispoziție cea mai simplă soluție: să nu-i răspundă la telefon. Mi se mai întâmplă și mie, eu așa fac, nu avem probleme.
- conturile multiple. E o problemă, dar de imagine, nu de morală. Atâta timp cât le are (și nu a negat niciodată), atâta timp cât și alte persoane (cu probleme psihice mult mai serioase și cu intenții nu tocmai onorabile) au de asemenea conturi multiple, este firesc să fie printre persoanele suspectate de acțiuni blamabile. Una e însă să fii suspect, alta e să fii vinovat. Faptul că persoane paranoice gen Teonna sau alonewolf o văd pe tot site-ul sau ție ți s-a năzărit că Sonet e Luminița, nu înseamnă că este și adevărat. E o problemă pe care am discutat-o de nenumărate ori cu ea, și nu ca s-o încurajez, așa cum îți imaginezi tu.
- spui că nu te interesează Luminița. Eu îți pot garanta că pe Luminița o interesează mult mai puțin persoana ta. Investești cam mult timp și energie într-un subiect absolut neinteresant (și nu mă refer neapărat la dezvoltarea subiectului în dialogul nostru, ci în primul rând la "campania de demascare" în care vehiculezi destule inepții - gen Sonet = Luminița - și în care iei niște presupuneri drept axiome). Comportamentul ei față de tine nu este ireproșabil după standardele mele, dar nici cu tine nu mi-e rușine. Indiferent cum s-a desfășurat contactul vostru inițial, campania asta nu a pornit-o ea. Dacă v-ați lămurit că nu sunteți compatibile, e suficient să vă ignorați reciproc, nu să vă ridicați poalele-n cap.
- spui că nu te interesează persoana mea. Nu fac parte dintre cei care încearcă să-ți intre în grații. Am remarcat de ceva timp contul tău, am funcționat și voi funcționa foarte bine pe trilu și fără să te abordez. Intervenția mea de zilele astea a fost punctuală și a avut un singur obiectiv, precizat în primul meu mesaj. Îmi place să comunic cu cine cred eu că merită (cazul de față, altfel mă abțineam în continuare), dar n-am tras niciodată de nimeni: cu mine vorbește cine, când și despre ce are chef.

Dragomara

- Nu am făcut niciodată afirmaţia asta: "un om depresiv este un monstru, un geniu al manipulării etc" - ori mă citeşti mai cu atenţie, ori am să-ţi spun că ai probleme de logică şi de înţelegerea unui text simplu: al meu, sau acum te pomeneşti că oi fi atât ermetică încât ai ajuns să-mi pui în cârcă şi ceea ce simţi şi crezi tu?!
- "E o persoană comunicativă (foarte) care trăiește singură. Comportamentul ei e firesc în situația dată." şi eu trăiesc singură, dar în 14 ani de Internet nu mi-am creat niciodată conturi multiple, indiferent de site (şi da, asta e o problemă morală), nu am încercat să intru cu forţa în viaţa nimănui (repet: ea, NUMAI EA, m-a sunat de zeci de ori, mai ceva decât cel mai îndrăgostit bărbat din viaţa mea; ea şi numai ea a încercat prin toate mijloacele şi metodele să-mi intre-n voie, ridicându-mă constant în slăvi etc.)
- "Faptul că persoane paranoice gen Teonna sau alonewolf o văd pe tot site-ul" - de unde ştii că sunt paranoice, ai licenţă în psihiatrie, sau văzut vreun diagnostic?! Le-ai cunoscut PERSONAL pe vreuna/ vreunul?! parcă erai învăţător, nu psihiatru, nu?!
- "spui că nu te interesează Luminița. Eu îți pot garanta că pe Luminița o interesează mult mai puțin persoana ta." Ai dreptate faptul că m-a hărţuit şi continuă să o facă este dovadă TOTALĂ DE dezinteres;
- "sau ție ți s-a năzărit că Sonet e Luminița" - te rog reciteşte ce-am scris la promovarea făcută Luminiţei, dacă nici de data asta nu ai să pricepi CUI NU I S-A NĂZĂRIT, chiar nu mai este nicio speranţă!
- "Dacă v-ați lămurit că nu sunteți compatibile, e suficient să vă ignorați reciproc, nu să vă ridicați poalele-n cap." - asta ar fi trebuit să i-o spui prietenei tale, de mai bine de 3 ani de când o cunoşti, de cel puţin 1000 de ori pe zi!! De poalele mele, dă-mi te rog voie, să fiu numai eu şi bărbaţii mei interesaţi.
- "spui că nu te interesează persoana mea. Nu fac parte dintre cei care încearcă să-ți intre în grații." Greieraş am să fiu dureros de sinceră cu tine, când am scris pe lista neagră motiv "prost", am fost absolut convinsă de asta. Nu obişnuiesc să fac afirmaţii atât de grave fără a avea o bază solidă de argumentare. Când nu glumesc sunt 100% convinsă de ce spun, şi atunci nu am glumit. După cum ţi-am mai sups de câteva ori: inteligenţa nu este un merit personal, este doar o întâmplare, nu te pot urî pentru cauze strict genetice.

Şi-acum hai să-ţi dau câteva exemple despre ce înseamnă a-mi intra în graţii:

- neimplicarea în lupte care nu te privesc;
- manifestarea unei prietenii de valoare, adică neîncurajarea Liminiţei în chestii cu care spui că nu eşti de acord;
- dovada unei coloane vertebrale drepte, prin păstrarea secretului corespondenţei private;
- recunoaşterea propriilor greşeli, adică "relaţia" noastră - dp meu de v este o greşeală: a ta!
- încercarea corectării propriilor greşeli;
- NEdenigrarea persoanelor absente: Teonna şi restul, FĂRĂ A AVEA COMPETENŢELE necesare, fără a le fi cunoscut efectiv.

PS: nu m-am considerat hărţuită epistolar de către tine, pe lângă Luminiţa eşti un bebe, însă aş fi apreciat dacă ţi-ai fi spus punctul de vedere o singură dată, şi nu ţi-ai fi pierdut timpul în încercare inutilă de a-mi schimba opiniile. Nu mi s-a părut deloc inteligentă chestia asta, despre conotaţia psihologică nu am timp acum să scriu.

Faptele şi gesturile noastre sunt singurele care ne creează ADEVĂRATA imagine, oricât de buni restauratori ar fi unii, timpul tot îşi va spune cuvântul, dând restauraţilor adevărata lumină.

Tare aş vrea să cred că faci ceea ce faci din bunătate, simpatie etc. părerea mea intimă este că ori eşti foarte naiv, or eşti foarte interesat, ori ambele.

Eu una nu mi-aş pune NICIODATĂ prietenii în situaţia în care te-a pus Luminiţa, nici nu le-aş permite VREODATĂ să-mi ia apărarea. NU, prietenia este despre cu totul altceva.

Îmi pare rău că pererile mele nu sunt în concordanţă cu ce ţi-ar plăcea ţie să auzi.
C.

last_moromete

- "Nu am făcut niciodată afirmaţia asta: un om depresiv este un monstru, un geniu al manipulării etc"
"Trebuie să fiţi ori foarte naiv, ori să mă credeţi destul de înapoiată dpdv intelectual pentru a lua de bun mesajul unui necunoscut, prieten de-al unei mari manipulatoare aşacum este Luminiţa! " (citat din primul mesaj pe care mi l-ai trimis). Fiecare rând al tău despre Luminița o prezintă drept agresivă, manipulatoare, prefăcută etc. Așa-i, nu-i portretul unui monstru, e încă sexy pentru vârsta ei. Pe deasupra găsești o explicație pentru asta în diagnosticul de "depresiv", care nu are nicio legătură cu manifestările pe care i le reproșezi.
- hărțuirea telefonică nu-i același lucru cu încercarea de comunicare telefonică. Demonstrația ar putea-o face o listă a apelurilor voastre telefonice (deja se merge prea departe, știu), din care să reiasă că sunt zeci de apeluri la care tu nu ai răspuns. Dacă e așa, îți dau dreptate, Luminița te-a hărțuit. Dacă nu, bazându-mă pe modul ei de comportare și pe părerile pe care i le cunosc de peste 3 ani, ca și pe tendința spre exagerare pe care am remarcat-o la tine, înclin să-i dau ei dreptate - a încercat să comunice cu tine, apoi a reacționat la agresivitatea ta (ceea ce a fost o greșeală după părerea mea, și i-am spus-o și ei).
- conturile multiple sunt o gravă problemă morală dacă le folosește pentru a aborda alți utilizatori, complet de acord. Asta rămâne a fi demonstrat. Dacă le folosește pentru a-și sorta exagerat de multele uploaduri pe genuri, de exemplu, nu e nicio problemă morală.
- accentele paranoice ale Teonnei și ale lui alonewolf sunt vizibile pentru orice persoană cu inteligență medie care citește o definiție, eventual o minimă descriere a afecțiunii. Sunt multe tulburări psihice cu accente paranoice, din câte am auzit eu, nu am pus un diagnostic precis pentru că nu am competența necesară. Și depresia poate fi identificată de persoane fără pregătire în domniu, nu? Cu cele două personaje am avut de-a face și direct, le-am observat și comportamentul public. Manifestările Teonnei le cunosc și din mesajele private sau din conversații pe mess pe care 4 persoane (diferite!) hărțuite mi le-au trimis.
- ai afirmat clar, și nu o dată, în dialogul nostru că ești convinsă că Sonet e Luminița. Că ție ți-a venit ideea sau te-au convins alții e irelevant pentru mine, singurul argument pe care mi l-ai oferit a fost că Sonet nu a reacționat la acuzele tale așa cum ai fi reacționat tu.
- exemplu de presupunere pe baza căreia pui verdicte rapide și definitive:
"Aaa... şi un sfat mic: nu-mi este prieten cel care-mi încurajează cretinismele (exact ceea ce faci tu cu Luminiţa) ci cel care-mi dă peste ceafă şi-mi spune că/ când greşesc,"
De unde știai tu ce părere am eu despre conturile multiple? De unde știi de câte ori i le-am reproșat, și cu ce argumente? De unde știi tu cum am sfătuit-o să reacționeze în situații conflictuale, cum este aceasta? Pe ce te bazezi când spui că-i încurajez "cretinismele"?
- despre dialogul nostru și rapida părere pe care ți-ai format-o despre mine (după 3-4 mesaje eram deja prost și-n lista neagră )... Premiza e foarte importantă. Raționamentul tău este următorul: Sonet e Luminița. Eu am intervenit încercând, penibil și deloc credibil, să salvez "ascunzișul" colosal de important și să o sprijin în conflictul cu tine. Sunt, prin urmare, fie ipocrit și complet lipsit de caracter, fie naiv/tembel, manipulat și neinspirat. Ai avea perfectă dreptate! Ce refuzi tu să iei în calcul este varianta următoare: Sonet NU este Luminița. Intervenția mea a încercat doar să protejeze un prieten fragil (Sonet) într-un moment neplăcut. Conflictul tău cu Luminița este vechi de luni de zile și sunt convins că va continua,. Nu m-am implicat în aceste luni, nu o voi face nici în viitor. Am refuzat repetat la început să discut despre Luminița. Am dezvoltat subiectul în urma insistențelor tale de a-l aduce în discuție. Am făcut-o pentru că te-am considerat o persoană inteligentă și bine intenționată, dar repezită și insuficient informată. Ți-am prezentat câteva informații și argumente ca răspuns la afirmațiile tale. Nu mi-am propus să te conving și nu mi-am făcut iluzii - ți le-am oferit pentru că am considerat că merită efortul, iei în considerare ce și cum dorești. Această încercare de dialog pe tema Sonet/ Luminița nu a fost o greșeală din partea mea, o greșeală ar fi dacă ar continua.
Ești 100% convinsă de ceea ce spui? Poate tocmai asta este o greșeală: ești convinsă prea repede și prea tare. Un om inteligent păstrează o rezervă de îndoială, pentru că știe că nu este infailibil.
Nu-mi place să aud ceva anume, îmi place să descopăr prin comunicare oameni așa cum sunt ei.

Dragomara

Pentru că eu nu am nimic privat, şi pentru că tu ai făcut ceea ce un om de caracter nu face, adică mi-ai dat mesajele mai departe am să ţi le fac şi eu publice, pe blog. Asta sper să-ţi fie învăţătură de minte şi data viitoare să te comporţi în consecinţă când vei citi ceva de genul: NU mesajelor private.

Nu e nevoie să-ţi dau teste de inteligenţă, sau să dorm în pat cu tine pentru a şti cum eşti, mai puţin de 5 mesaje şi 5 gesturi sunt arhisuficiente. Eu analizez tot timpul, compar şi încadrez. Pentru totdeauna. Prostia stare-n ochi precum lepra.
Sper ca tu să fi învăţat ceva din toate astea.

Concuzie: nu te duce capul, dar asta nu e vina ta. Din păcate nu ai nici caracter - şi asta e numai vina celor care te-au educat/ şi-a ta - nu că ar exista prea mulţi proşti cu caracter.

last_moromete

Din nou, răspunsul tău nu are legătură cu ce am scris eu - apropo de inteligență. Problema indiscreției mele era prezentată în celălalt mesaj.
Publicarea mesajelor private este un obicei al tău pe care-l știam, deci este un risc asumat, nu mă interesează ce faci cu ele. Nu mi-e rușine pentru nimic din ce ți-am scris.

Dragomara

Ok. Să le facem publice, atunci.

last_moromete

Eu n-am de ce să fac public nimic din ce mi-ai trimis tu, și aș avea destule care arată cum ești tu în stare să porți un dialog rațional și civilizat. Dacă aș face public ceva, aș fi un nesimțit. Repet, refuzi să iei în considerare contextul serii respective. Exemplificare: scrie-mi acum despre Casandra una și alta, insistă deși îți spun în repetate rânduri că nu vreau să discut despre asta cu tine și-ți promit că-i trimit imediat mesajele Casandrei (nu publicului larg, aș fi din nou nesimțit).
Repet, nu-mi place bârfa.

------------

Al doilea schimb de mesaje: Data: 27 Oct 2011, 08:01 PM (ultimul mesaj)

Că am uitat să-ţi spun

Dragomara

dacă vreunul din cunvintele mele, cele pe care ţi le scriu NUMAI ţie va mai fi pasat şi altora, noi doi am terminat orice discuţie. Nu te mai comporta ca un copiluţ, te rog, că doar eşti tătic! :)
O zi uşoară!

last_moromete

Îmi displace obiceiul de a plimba vorba chiar mai mult decât îți displac ție mesajele private. Ca și tine însă, mi s-a mai întâmplat rareori să-mi calc pe inimă, în situații pe care eu le consider excepționale. Dat fiind contextul și conținutul discuției din prima seară, nu am nicio problemă morală legată de gestul meu. Cum am perceput eu reacția ulterioară a Luminiței este problema mea și a ei.
Continuarea discuției noastre nu-i un obiectiv pentru mine, dar poate fi un bonus, așa că avertismentul tău nu este nici necesar, nici nu-mi dă fiori.
Ziua mea e ușoară, că-s în vacanță. Zi faină ție!

Dragomara

- "Îmi displace obiceiul de a plimba vorba chiar mai mult decât îți displac ție mesajele private. Ca și tine însă, mi s-a mai întâmplat rareori să-mi calc pe inimă, în situații pe care eu le consider excepționale." - nu te cred, unde până acum nu ai făcut decât să demonstrezi contrariul.
-"Dat fiind contextul și conținutul discuției din prima seară, nu am nicio problemă morală legată de gestul meu." - offf, aste este foarte grav! Vezi-l pe Caragiale.
-"Cum am perceput eu reacția ulterioară a Luminiței este problema mea și a ei." - asta nu mă interesează, indiferent de viaţa în care-aş trăi.
-"Continuarea discuției noastre nu-i un obiectiv pentru mine, dar poate fi un bonus, așa că avertismentul tău nu este nici necesar, nici nu-mi dă fiori. " Nu e un avertisment, şi nu am niciun motiv să-ţi dau bonusuri, crede-mă. Dimpotrivă.
Vacanţă plăcută!

last_moromete

- "până acum nu ai făcut decât să demonstrezi contrariul."
De ce? Pentru că am trimis adevăratului destinatar părerile unei persoane care mă insulta fără să mă cunoască și care insista să dezvolte un subiect (caracterizarea unui vechi prieten) pe care l-am refuzat repetat? Ți-am oferit în seara respectivă mult mai mult respect decât voi primi vreodată din partea ta. Și dacă voiam "s-o scald" ca o persoană lipsită de caracter ce sunt, puteam foarte ușor să neg și să spun că Luminiței i-am trimis doar înjurătura (ea atât a citat), ca să vadă cât "sufăr" eu din cauza ei.
- Prin bonus înțeleg conversația cu un om inteligent și sincer. Acest bonus l-am obținut deja, indiferent de momentul și concluzia cu care se încheie dialogul nostru.
Mulțumesc pentru urare (și link-ul la Vangelis), zile frumoase!

Dragomara

Greieraş - tu ai pierderi de memorie grave, mai ceva ca un batrân atins de Alzheimer. Şi acum să-ţi reamintesc: nu am insistat să vb nimic cu tine, tu te-ai băgat în seamă cu mine, INSISTENT, pe tema "caracterizarării unui vechi prieten" - Luminiţa. Tu, numai tu. Când mama dracului am dorit eu să vb. cu tine?!

Dacă "nobila" ta depresivă prietenă nu mi-ar fi postat mesajul public nu aş fi avut de unde şti că-mi dai mesajele mai departe. Nu tu mi-ai spus asta, ipocrit mic. Nu numai că ai grave probleme de memorie, dar nici la capitolul logică nu stai bine.

M-ai fi respectat ceva mai mult de 1% dacă ai fi făcut cel puţin 5% din ceea ce scriam la profil: nu mesaje private, nu prosti, etc.

Citat: "Ți-am oferit în seara respectivă mult mai mult respect decât voi primi vreodată din partea ta". Habar nu ai ce înseamnă respect. Ceea ce mi-ai oferit a fost doar multă prostie, incultură, ipocrizie, al dracului de mult interes şi multă-multă lipsă de respect.

Sunt total de-acord cu fraza că nu ai să primeşti nimic din partea mea, ţi-am spus ce şi de ce în mesajul anterior.

Prostia doare, crede-mă, cu toate că ea nu e de la Dumnezeu. Promit să am eu grijă să te doară. Şi nu numai pe tine.

last_moromete

- recitește primul nostru schimb de mesaje. Ți-am vorbit despre Sonet. Am repetat de mai multe ori că nu vreau să discut despre Luminița și conflictul vostru.
- recitește comentariul Luminiței. A citat strict înjurătura, așa că tot ce-am spus are logică.
- despre respect e inutil să mai vorbesc cu tine, am detaliat anterior, ori n-ai citit, ori n-ai înțeles nimic.
- "Prin bonus înțeleg conversația cu un om inteligent și sincer. Acest bonus l-am obținut deja, indiferent de momentul și concluzia cu care se încheie dialogul nostru. " Ce să-mi mai oferi? Cum spuneam, nici măcar nu citești, poate scriu cam lung pentru capacitatea ta de concentrare (vezi ce ușor e să insulți?)
- Singurul lucru care mă doare e conștiința mea, atunci când e cazul. Poți să încerci orice poftești, ești complet inofensivă pentru mine. Dacă nu mai văd sensul unui dialog, pur și simplu nu mai exiști pentru mine, nu poți schimba asta. Am să-ți răspund oricând am să întrevăd șansa unui dialog plăcut, rațional și civilizat.

Dragomara

BLOG

last_moromete

Clar nu citești ce-ți scriu.

"Blogurile nu mă interesează, nici al tău, nici al altcuiva, abia am timp pentru trilu."
"Publicarea mesajelor private este un obicei al tău pe care-l știam, deci este un risc asumat, nu mă interesează ce faci cu ele. Nu mi-e rușine pentru nimic din ce ți-am scris. "

Spor cu blogul.

Bottom of Form