Rătăcită printre cuvinte - ScriiTrista

Cardul foto – sau motivul din care-am simţit că o iau razna

2011-11-12T05:55:00.001+01:00

Cardul foto – sau motivul din care-am simţit că o iau razna

Nici fimele de la TV, nici J. Konrad de pe E-book, nici Bien Dormir-ul, mă rog abia luat nu au fost în stare să mă adoarmă, drept care am decis să scriu despre cardul foto, asta şi unde una dintre scene s-a petrecut nu mai târziu, adică de dimineaţă.

Când am plecat în excursia din Bucovina m-a pus dracu să cer aparatul foto, Nikon Coolpix al ăluia bătrânu’, care mi l-a şi adus cu vreo două zile înainte de plecare, spunându-mi că mi-a dat cardul lui de 4 Gb şi că a încărcat el acumulatorii. În drum spre Dorna Arini am citi manualul de utilizare, partea care m-a intersat cel mai mult fiind cea a pozelor scenă (SCN), gen pe care-l folosesc cel mai adesea şi la Panasonic-ul meu. Ei bine, după ce-am exersat doar de câteva ori, unde nu am vrut să-mi stresez vecinii de autocar, şi-am încercat să fac şi câteva fotografii nu mică mi-a fost mirarea ca după 5-6 poziţii aparatul să-mi arate că acumulatorul este aproape gol, chestie care m-a surprins unde el îmi spusese că tocmai ce l-a încărcat. Evident că scula s-a descărcat total înainte de-a ajunde la destinaţie. Unde-mi spusese că mi-a dat cardul de 4 Gb nu am luat card suplimentar, aşa cum procedez de obicei cu al meu aparat. Ori acumulatorul este prost, ori aparatul consumă mai mult, cert este faptul că l-am încărcat cu orele, zilnic, şi asta fără să verific vreodată pozele, de teamă să nu rămân în descoperită. Dacă le-aş fi verificat aş fi observat că în modul SCN Sport face serii de 4-5 fotografii consecutive de rezoluţie slabă.

Altă surpriză neplăcută a venit în ultima zi, când fără nicio avertizare am rămas fără spaţiu pe card. Ba mai mult, datorită lipsei memoriei interne aparatul nu m-a lăsat să şterg nicio poză. Am umblat toată Vatra Dornei, pe o ploaie rece, în căutarea unui card, cum era duminică nu am găsit nimic deschis.

După ce-am ajuns acasă am descărcat pozele, mai exact le-am mutat pe HDD extern, după care cardul a rămas în cititorul de carduri din spatele unităţii centrale. Într-una din seri s-a întâmplat ca iar să nu meargă Netul, iar mie să mi se pună pata pe PC, nu că ar fi fost pentu prima dată, şi să lovesc UC care şi aşa iese cu 20 de cm în afara biroului venind exact în picioarele scaunului / mele. No, s-a întâmplat că iar am împins UC în perete, abia după am realizat că cititorul de carduri era încă acolo şi că s-ar putea fi fost afectat cardul. No, l-am scos şi unde era cam îndoit l-am îndreptat, ocazie cu care cred că am şi rupt microprocesorul, unde cititorul nu l-a mai văzut neam! Am înjurat un pic, după care l-am desfăcut de tot, după care-am constatat că era vorba de un card de 2 Gb ci nu de 4 Gb cum îmi spusese iniţial, am bănuit că doar încurcase cardurile. Cum eu am două carduri similare, mă rog, dintre care unul e un pic cam îndoit, dar funţionează totuşi, am decis să îl dau pe celălalt. Numai că ce să vezi nu am găsit decât cardul meu îndoit, cu toate că am doar trei locuri unde le ţin: în aparat, sau în sertar sau în cititorul de carduri. Deci a fost musai să merg să-i cumpăr alt card, ocazie cu care mi-am luat şi eu unul. Întâmplarea a făct să găsesc doar unul din modelul pe care-l aveam amândoi: Kingston SD, card pe care am decis să-l dau lui, fără să-i mai spun că iar am stricat un card, unde m-ar fi bombănit, ca de obicei. Cum returnatul aparatului s-a făcut după vreo săptămână, am avut timp să mă gândesc şi să-mi amintesc cum că în noaptea dinaintea plăcării mele printre făcut de bagaje, senvişuri, upload pe TriluLilu şi scris pe Net am verificat dacă aparatul lui merge pe trepiedul meu (de parcă n-ar fi toate la fel!), am chiar o poză pe TiluLilu astfel. După ce-am scos trepiedul nu ştiu ce mi-a venit să pornesc aparatul foto Nikon şi să constat că tata a uitat să-i pună card-ul, chestie care m-a uimit enorm, asta şi unde am realizat că aş fi putut să pleca fără. I-am pus deci un card de-al meu. Şi-am uitat complet episodul. Nu ştiu de ce.

În fine, i-am dus aparatul, fără card, evindent, cum el nu era acasă i l-am dat maică-mii fără să-i povestesc nimic nici despre aparat nici despe excursie, unde o sunasem de dimineaţă şi-i spusesem că vin pe la ei, drept care să taie viţelul, unde nu ne văzusem de vreo 3 săptămâni. Nu numai că nu a tăiat nimic, însă m-a aşteptat, vorba vine, cosând, nici măcar nu m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva, sau nu s-a plâns că nu avut timp / chef să gătească. Chestia asta m-a enervat, asta şi unde de obicei se conformează, şi-unde venisem direct de la muncă, drept care am plecat rapid, spunându-mi în gând: „dracu’ o mai dea pe la voi!” Şi de-atunci nici că nu mai m-am dus, sau am sunat – unde aproape numai eu fac asta şi unde de cle mai multe ori o deranjam/ ţineam din treabă, cică.

Mai apoi, într-o seară, dormeam ca de obicei pe canapea la TV, unde cu o noapte înainte iar nu putusem să dorm, tocmai mă sună el într-o cumplită criză de isterie: „nu mi-ai dat cardul, unde e cardul meu?! Nu trebuia să-ţi dau nimic!” De obicei când mai face chestii dintr-ăstea îi închid telefonul pentru că nu vreau să mă enervez şi să ţip şi eu la el/ ei. Ei bine de data asta nu ştiu ce m-a făcut să tac şi să-l las să-şi facă numărul, mă rog probabil şi unde eram buimacă, sau unde am avut o presimţire că ceva are să meargă altfel. În scurtele pauze pe care le făcea între urlete am încercat să-i explic că mi l-a dat fără card şi cu bateria descărcată. A tot insistat că de ce nu l-am sunat atunci ca să-l informez, i-am tot repetat că era 12 noaptea. Inutil să mai spun că a ţinut-o pe-a lui şi după o jumătate de oră de urlete a început să plângă... după „card-ul lui mic şi albastru”. Faza la care nu am ştiut ce să fac: să râd sau să-mi dau palme?! Am încercat să-l liniştesc spunându-i că am să-i cumpăr 50 de carduri numai să nu ţipe şi să mă lase în pace. Unde tot insista că de ce nu i-am spus i-am zis enervată la rându-mi „pentru că am ştiut că nu ai să mă crezi”. Adevărul fiind că iniţial uitasem. Bineînţeles că nu i-am zis că stricasem un card, dar deja cumpărasem altele două noi, pentru că ar fi speculat că de-aia nu i l-am dat pe „al lui”. Cât timp a ţipat în telefon cred că a verificat ce carduri are pe-acasă pentru că subit, după o jumătate de oră de urlete şi pânseste, s-a calmat. Am încheiat discuţia spunându-i că am să trec să-i aduc cardul (pe cel nou, „mic şi albastru” cum era al lui). Iniţial am vurt să mă duc, însă nu am vrut să dau ochii cu niciunul dintre ei şi-am aşteptat să mă mai sune o dată, unde ai mei au cel mai acut şi profund simţ al proprietăţii şi nu ţi-ar uita/ ierta nici 50 de bani.

De-atunci a trecut aproape o lună. Lună în care am avut timp să analizez câteva dintre întâmplările acestui an şi să constat că ceva se întâmplase, însă eu fusesem prea preocupată de mine însămi pentru a realiza asta. Am să dau doar exemplele semnificative, cele mai recente. Nu ştiu ce se petrece în mintea amândorura însă unicul lor nepot, Erik, a încetat să mai existe pentru ei. Nu i-au făcut niciun cadou de ziua lui, nu au venit să-l vadă sau au sunat măcar o dată să întrebe despre el. Şi asta amândoi! Eu înţeleg că nu o suportă pe cumnată-mea, da’totuşi ce vină are copilul?! „Să-i cumpere maică-sa şi taică-su jucării, că au bani!”

În ultima vreme am sesizat că au devenit de-un egoism atroce, şi nu-nţeleg de ce...

Prin septembrie l-am chemat să vină să-mi schimbe un niplu la caloriferul din baie. Inutil să mai spun ce scandal am cu ea pe tema asta „găseşte-ţi un bărbat să repare, că tac’tu are alte treburi!” De parcă ar veni în fiecare zi, ci nu de maxim 3 ori pe an!! Apoi dacă lui îi cumpăr câte ceva de băut, după ce termină treaba, e musai să-i trimit şi ei, nu conterază că mai am încă 6 ani de rate şi că jumătate din salariu se duce acolo, şi că poate-l chemasem pe tata unde ştiam că nu are să-mi ceară bani de manoperă!! În fine, l-am chemat să repare caloriferul reamintindu-i să-şi ia toate sculele pentru că ştie bine că eu nu am. Nici nu venise bine când eu care dădeam cu aspiratorul pe balconul de la sufragerie l-am văzut că pleacă; m-am gândit că s-a dus să mai cumpere ceva, drept care l-am aşteptat o oră, trei, o zi, trei!! Nici că a mai venit! Unde lăsase toate sculele împrăştiate prin baie dedusesem că urma să se întoarcă curând. Nu l-am sunat pentru că mi s-a părut logic ca el să-mi fi spus că, unde şi pentru cât timp pleacă. M-a sunat după 3-4 zile să mă invite la masă (ultima invitaţie) ocazie cu care nu am mai răbdat şi l-am întrebat unde a plecat aşa fără să spună nimic, răspunsul a fost „păi dacă tu dădeai cu aspiratorul şi era zgomot cum era să mă auzi?!” Am insistat ca următoarea săptămână să vină şi să schimbe niplul, ceea ce-a şi făcut.

Altă chestie care mi-a dat de gândit a fost o întâmplare banală. Trebuia să mâncăm împreună într-un week-end, drept care eu am cumpărat o varză care s-a dovedit mai apoi a fi stricată, a fost musai să merg să cumpăr alta, unde am plecat doar o plasă şi cu banii-n mână, el a insistat să nu-mi mai iau cheile şi să iau un doar un tag. El s-a opcupat de montat interfonul, deci mai are vreo 5-6 tag-uri extra. Am cumpărat deci varză, am pus tagul în coşuleţul de pe cuier, am păpat după care-am plecat la casa mea. La câteva zile a venit pe mine şi mi-a făcut un scandal monstru cum că unde e tagul, că era mai mult decât sigur că l-am pierdut. Degeaba i-am zis eu că l-am lăsat în coş, unde eu am deja un tag pe inelul cu chei; l-am întrebat dacă le-a numărat, a bălmăjit ceva şi s-a cărat. Unde de-atunci nu a mai amintit de el sunt convinsă că l-a găsit la locul lui, adică în coşul de pe cuier.

Şi toate astea n-ar fi nimic dacă azi dimineaţă nu aş fi găsit în tăvile mele de corespondenţă, din partea stângă a biroului, pe miniatura din gips pe care mi-au adus-o fetele din tabără, ăăăă... n-aş fi găsit deci un card foto de 2 Gb! Cardul lui! Am simţit că fac infarct nu alta! Unde stau zilnic cu orele la PC şi unde am o rutină strictă vis-a-vis de carduri, adică nu le las niciodată în afara carcasei, doar în cazul în care sunt în cititor pot sta, LA VEDERE, pe masă. În tava de deasupra zilnic pun câte ceva: facturi, cărţi, ambalaje unde ele m-ar deranja dacă ar sta pe biroul pe care pap de obicei. Unde abia azi dimineaţă a văzut cardul, şi unde ieri seară nu prea am stat la PC, unde cardul era exact pe partea din faţă a miniaturii, şi unde eu dau constant cu cotul peste tăvile de corespondenţă, cele care sunt doar de vreo lună-două acolo înclin să cred că misterioasa apariţie a avut loc joi sau vineri. Acum să-mi spună cineva de ce ar face tatăl meu aşa ceva?! Până ieri eu l-am considerat cel mai corect om de pe Pământ. Am simţit că mor dimineaţă când am văzut cardul acolo. Inutil să mai spun că pe el erau pozele mele de pe Transalpină, poze care sunt publice pe Net, că eu nu am parolă pe Windows (pentru că de obieci numai eu folosesc PCul), că pozele, ca şi filmele mele sunt destul de bine structurate pe HDD-ul extern de pe birou. Nu vreau să cred că trăiesc aşa ceva. O explicaţie ar putea exista, totuşi, gândesc acum.

„Eu cred că el vrea să moară”, sau despre Cauza Pierdută

2011-11-06T03:12:00.003+01:00

Tocmai ce mă spălasem pe dinţi şi mă băgasem în pat, asta după ce mă trezism de vreo câteva ori, din film în film, ultimul, un film pe MGM reuşise performanţa să mă trezească de-a binelea, unde o femeie blondă împuşca în draci mai tot ce întâlnea în cale: bărbaţi, maşini, etc.

Povestea de azi este despre un om care şi-a ratat destinul din cauza pasiunii pentru pahar, şi nu cel cu apă, evident. Asta ar putea la fel de bine să fie povestea lui Oreste (cum îi spune frate-miu vecinului Resteanu) sau a unchiului meu, Ionel, însă nu este, este doar povestea Cauzei Pierdute, cum i-am zis, ironic, la un moment dat, când Andreea a concluzionat că nu se mai poate face nimic în privinţa lui.

Când Adrian a afirmat acum mai bine de-o lună „să mai reziste baremi o lună, până iese la pensie şi după aia nu are decât să bea până n-o mai şti de el” am râs, şi-am luat-o ca pe glumă. Realitatea avea să-mi confirme că nu fusese glumă.

Cred că era prin vara lui 1996 sau 1997 când l-am luat de la poartă şi l-am dus la Personal să-i facă angajarea; era pe vremea când Boboş fusese dat jos din funcţia de Ingier Şef la Reparaţii şi trecut şef la noi la secţie. Ţoţo - cum i-a spus Ioana, pe atunci destul de mică, fetiţa Mihaelei Naniş – venea de la Aversa, unde fusese Inginer Şef. Îmi amintesc că în acelaşi an Boboş a plecat la Craiova, iar de petrecerea dată cu ocazia acestui eveniment s-a ocupat chiar Ţoţo (Cauza Pierdută), eu eram în concediu, deci nu am participat.

Tot pe atunci a fost prima oară când am întâlnit-o pe Andreea, cea care era încă studentă. Venise să-i facă curat, într-un şir lung de episoade ce-au continuat până la ora actuală, mă rog când Andreea locuieşte deja în Cernavodă.

După ce m-am împrietenit cu Andreea, Cauza Pierdută a început să mă considere şi pe mine tot un fel de nepoată, eu am continuat să-i spun Ţoţo şi să râd la bancurile pe seama moldovenilor, cele pe care-a continuat să le facă de-a lungul anilor, că doar este, mă rog, suntem olteni, genul acela de oameni care dacă nu se consideră buricul pământului, sunt categoric net superiori celorlalţi locuitori ai ţării: moldoveni, dobrogeni, ardeleni etc.

Cred că ne-am dat foarte repede seama că Ţoţo are probleme cu băutura, şi că şi ăsta fusese unul dintre motivele pentru care plecase de la Aversa, evident prima faptul că era, este unul dintre cei mai buni specialişti în pompe. În anul ăla în care din cauza secetei tot oraşul a stat o săptămână fără apă, dacă nu ar fi fost el să rezolve problema pompelor de alimentare a oraşului, cred că am fi stat fără apă curentă toată vara.

Episoadele lui bahice nu ţineau mai puţin de-o săptămână, maxim două, trei, interval pe care eu îl denumisem ironic: „perioada umedă”. Întotdeauna perioadele umede erau declanşate de-o cădere psihică, dacă pot să-i spun aşa, ca de exemplu: ba că Octavian nu dăduse admitere la mecanică – ca taică-su – ci se dusese la aviaţie, unde nu contase că intrase primul, fără nicio meditaţie, ba că se îmbolnăvise ăl bătrân – cel care pe-atunci avea peste 80 de ani, însă de cele mai multe ori motivele astea erau pure invenţii.

Până să se angajeze la noi Domnul Diaconu, cea care se străduia mereu să-l readucă pe lina de plutire era Andreea, cea care-i ducea ceaiuri, mâncare etc.

Ţoţo mai are un mare defect, specific omului cu foarte mulţi bani, adică este extrem de zgârcit, mânâncă şi bea tot ceea mai ieftin şi prost, unde de-o viaţă tot strânge bani la saltea, la propriu, evident asta şi pentru că nu are încredere în bănci sau alte investiţii. Ha-ha-ha! A divorţat când Octavian avea 1 an, aşa că nu pot afirma că a contribuit prea mult la educaţia lui, în afară de pensia alimentară pe care l-a obligat legea să o plătească. În atâţia ani de când locuieşte în Cernavodă nu cred că Octavian a venit de mai mult de 5 ori să-l vadă, eu una nici nu am apucat măcar să-l văd.

Am să trec peste destul de multele episoade (de acum mai bine de 10 ani) în care a venit băut la muncă şi l-au depistat la poartă, şi de fiecare dată cel care l-a salvat a fost Sabin Voiculescu, Inginerul Şef de atunci, cel despre care Ţoţo nu a avut niciodată cuvinte de laudă, ceea ce nu este deloc moral. Îmi mai amintesc acum un episod haios: unde la noi şefii de secţie veneau şi plecau pe bandă rulantă, unii dintre ei prin străinătate, i s-a propus funcţia asta lui Ţoţo, care a refuzat-o pe motiv că „nu vreu să fiu şef peste proşti”. Ha-ha-ha! Eu cred că motivul era cu totul altul, şi anume era o responsabilitate prea mare şi nu cred că ar fi făcut faţă, unde nu mai era tânăr şi prin definiţie toţi erau proşti sau incompetenţi.

După ce a apărut domnul Diaconu, viaţa lui Ţoţo s-a mai îndulcit un pic, în sensul că a găsit fraierul care să-i rezolve majoritatea problemelor de prin casă, pentru că da, cu toate că ştie, el nu a ridicat niciodată vreun deget să facă ceva, fiind de-o indolenţă rară!! Andreea îi spăla şi îi făcea curat, domnul Diaconu îl hrănea. Îmi amintesc că am ajutat-o şi eu o dată pe Andreea să facă curăţenie generală, asta nu că m-ar fi dat hărnicia afară din casa mea. După ce-am şmotruit o zi întreagă am ajuns la concluzia că aia a fost prima şi ultima dată când fac aşa ceva, că la banii lui îşi poate permite să plătească o femeie etc.

Nu i-am înţeles şi acceptat niciodată zgârcenia, nu înţeleg pentru cine şi pentru ce tot strânge la bani, mă îndoiesc că o face pentru Octavian, cel care nu dă doi bani pe el. Personal am ajuns la concluzia că e vorba de ceva patologic.

Cu Ţoto se comunică relativ greu când este treaz, cu totul altfel stă problema când bea, subit devine foarte comunicativ. Au fost ani în care ne tâmpea cu vizitele/ telefoanele la beţie, unde dacă făceai imprudenţa să-l primeşti sau să-i răspiunzi nu mai scăpai de el am fost nevoită să-i retez pornirile, ocazie cu care a afirmat că nu mai sunt nepoata lui. Ha-ha-ha!

Treptat-treptat toată lumea l-a părăsit, nu că ar fi avut el prea mulţi prieteni, la aşa caracter era destul de greu de suportat. Singurul care a continuat să-l ajute cu ceaiuri în perioada umedă, mâncare caldă în restul timpului a fost domnul Diaconu, cel pe care cred că l-a şi bruscat de vreo câteva ori, asta dacă nu l-o fi şi bătut bine, dar îi este lui jenă să recunoască, oricum la unul dintre incidente a asistat şi Andreea. Personal nu-l înţeleg pe dl. Diaconu, i-am tot spus că aşa ceva nu este acceptabil, baremi de l-ar respecta, dar din „moldovean” şi „Michiduţă” (sinonime cu prost) nu-l scoate!

Acum problema este că Ţoţo trebuie să meargă la Bucureşti să-şi depună dosarul de pensie, numai că cu toate că alţii s-au ocupat de restul treburilor, adică Andreea, Silviu şi dl. Diaconu i-au strâns şi împachetat lucrurile, dl. Tudor a făcut rost de maşină/ şofer să i le transporte acasă la Bucureşti, numai că ce să vezi Cauza Pierdută nu a vrut să-i deschidă uşa, Leman umblă cu lichidarea şi încearcă să convingă varii persoane să nu vină în inspecţie pentru că se vor lua cu mâinile de păr de modul în care arată casa (baraca), bietul Silviu (vecinul de deasupra, cel pe care eu l-am suspectat – ca proasta – că ar umba după banii lui) ei bine Silviu a spălat mizeria de prin baie, unde restul posibililor doritori, vorba vine, nu a putut face faţă spectacolului! Oh, Domane!! No, problema este că omul continuă să bea şi nu se lasă deloc dus, iar Andreea mă sună de câteva ori pe zi pentru a-i da o soluţie. Bineînţeles că au mai încercat şi alţi colegi să-l convingă să meargă să-şi depună dosarul, însă s-au ales doar cu înjurături şi dat pe uşă afară, asta când le-a deschis, că de obicei nu deschide la mai nimeni.

Unde perioada umedă ţine de aproape 2 luni, şi unde a slăbit în draci, numai burta aia imensă a rămas de el, dl. Diaconu a ajuns la concluzia: „eu cred că el vrea să moară, cel puţin aci are cine să-l îngroape.” Nu-mi vine să cred s-a ajuns aici, chiar nu-mi vine să cred!! Astă-seară Andreea mi-a spus că sora lui i-a fi zis „lasă-l să bea până nu mai poate, după ce o să se sature, eventual trezească, are să-şi depună şi dosarul”. Pe Octavian problema nu-l preocupă nicidecum. Eu o sfătuisem pe Andreea să-i roage pe unul dintre cei doi să vină să-l ia acasă, dar dacă nici familia nu dă doi bani pe el, atunci cine să o facă?! Nu că nu ar avea cu toţii motive întemeiate! Nu mi se pare deloc corect ceea ce se întâmplă, însă nu văd nicio ieşire... decentă.

Leman, cea care a făcut atâtea pentru el, i-a ascultat şi suportat mai toate poveştile la beţie mi-a zis ieri ”binele nu trebuie făcut, pentru că vezi tu cei cărora li-l faci nu-l consideră astfel, ba mai mult ei te umilesc şi desconsideră”.

Pe zi ce trece mă conving mai adânc că echilibrul psihic este atât de delicat, că orice mică variaţie a balanţei are consecinţe grave asupra individului şi implict asupra familiei şi mediului în care trăieşte, faptul că există persoane care nu-şi mai revin niciodată este o certitudine, şi asta nu are nicio legătură cu inteligenţa sau cu caracterul.

Păcat... lucrurile ar fi putut sta cu totul altfel.

Updapte: Sunt prost, da'vreau s-o ştie şi alţii, sau ce face un învăţător de ţară când nu are ce face

2011-10-27T18:28:00.007+02:00

Nu, cu niciun chip nu v-aş fi spus povestea asta, dacă tipul nu m-ar fi OBLIGAT. Nu am să comentez nimic, am să postez doar mesaje private; numai vouă vă va reveni sarcina de a înţelege şi judeca... atât cât vă va duce mintea. Când veţi face asta vreau să aveţi în vedere faptul că nu asta a fost intenţia mea: nu, eu nu am insistat să-i cunosc pe niciunul dintre ei.

Singurul motiv din care fac această postare este cel din care am vrut să-i demonstrez lui Moromete (Virgil) că prostia CHIAR doare.

DE ASEMENEA, dacă postările mele private, cele către Moromete (Virgil) nu ar fi fost duse mai departe, FĂRĂ ACORDUL MEU, nimic din ce postez aici nu ar fi fost public. Absolut nimic.

*****

Am revenit:

Primul schimb de mesaje: Data: 27 Oct 2011, 07:16 PM (ultimul mesaj)

Top of Form

Bottom of Form

Ai fost mentionat intr-un comentariu

Dragomara

Ai fost mentionat intr-un comentariu de catre:
Dragomara

@last_moromete - greieraş de ce ţii tu neapărat să-ţi dai cu firma-n cap şi să mă convingi că ÎNTR-ADEVĂR singura chestie pe care o ai în comun cu Moromete-le lui Marin Preda e numai numele (nick-ul)?! :D
No, şi-acum hai să o luăm punctual:
- dacă într-adevăr nu ai fi vrut să te implici în "conflictul" dintre mine şi Luminiţa ţi-ai fi văzut liniştit de treaba ta. Personal consider faptul că ai insistat în draci să discuţi (ÎN PRIVAT) cu mine - implicându-te, evident - consider deci acest fapt dovadă de inteligenţă puţină şi înţelepciune DELOC. Niciodată, da'chiar niciodată nu te implicit, bărbat fiind, în conflictul dintre două femei, chiar rude fiindu-ţi, la cât sunt de proaste, instabile psihic, manipulatoare sau al dracului de deştepte unele dinte ele, categoric vei fi scos ţap ispăşitor, şi eventual belit;
- dacă eu aş fi vrut ca mesajele mele să le citească toată lumea, sau ŞI Luminiţa, să mor eu dacă nu le-aş fi făcut publice PERSONAL. Faptul că tu ai făcut asta, unde se presupune că desconsiderai practica asta la mine, spune foarte multe despre caracterul tău, mai exact despre lipsa lui. Ceea ce s-a întâmplat aseară mă face să trag concluzia că Luminiţa vă spală creierele (ţie şi Casandrei) nu că ar fi ea deşteaptă (chiar nu e!), ci pentru că pe voi nu vă duce capul şi-i permiteţi asta. Pentru că ţin totuşi cont de imaginea voastră, a ta şi a Casandrei nu am să spun public motivul din care-i permiteţi asta. Chiar vă înţeleg, că nu sunt de-acord cu asta, e cu totul altă poveste.
- îţi displac bârfele, da'le duci/dai mai departe. Interesant, nu?! Ipocrit mic ce-mi eşti!!
- îţi repet nu am cum să mă supăr pe tine, unde inteligenţa nu e un merit personal. Simt că eşti un om bun, INTERESAT, dar bun. Şi-apoi faci copii aşa frumoşi, şi mai şi scrii cu diacritice! Să mor după tine, nu alta! :P
- am să închei prin a-ţi spune încă un proverb: spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti.
PS: ai toată compasiunea, empatia şi înţelegerea mea. Toată. Respectul meu însă nu! Personal cred că ai pornit în direcţia total greşită, însă unde ştiu că moartea este singura certitudine, aici pe pământ, am să fiu eu însămi permiţându-mi să fiu uimită (surprinsă).
}}}{{{, ((((H)))) - pentru copiluţi

last_moromete

Aș mai încerca să lămuresc un aspect, pornind de la prezumția de onestitate și inteligență pe care ți-o acord în continuare: interesul meu material în ceea ce o privește pe Luminița. Cum și de ce am ajuns eu și ea prieteni foarte apropiați nu e problema nimănui. După vreo doi ani de prietenie strânsă, la început în glumă și apoi din ce în ce mai serios Luminița a spus că-mi va lăsa moștenire volumele din biblioteca ei (respectabilă), nu apartamentul. Acest lucru nu se va întâmpla însă, din motive pragmatice și morale: Argeșul e mult prea departe de Hunedoara, nu-mi permit să le transport, nu am unde să le depozitez. Locul cărților este într-o bibliotecă publică, într-un oraș cu mulți locuitori, nu în sătucul uitat de lume în care m-am retras eu.
E o informație care aș prefera să rămână privată, dar nu-mi fac iluzii foarte mari și nu va fi o dramă dacă decizi să o folosești altfel.

Dragomara

Îţi imaginez că tot ce ştiu ştiu numai de la ea, şi da, e drept unde nu m-a interesat nu am reţinut totul - de ex. faptul că ai 3 copii, şi nu 2, însă despre apartament sunt mai mult decât convinsă că am reţinut bine, unde mi-a toooot repetat-o, FĂRĂ a-i cere vreun detaliu.
De unde din Argeş eşti?

last_moromete

N-a fost vorba nicio clipă despre apartament. Luminița vorbește mult, dar nu spune tâmpenii, probabil ai fost tu neatentă - era firesc , nu avea de ce să te intereseze.
(Drago: Fragment cu caracter personal. Editat, adică şters )
P.S. Fără să am intenția să reiau discuția, am uitat să precizez ceva important: Luminița mi-e prietenă, deci nu are nevoie să mă manipuleze pentru a obține ceva de la mine, e suficient să ceară.

Dragomara

Nu, nu cred că am înţeles eu greşit când mi-a povestit despre tine şi apartament, faptul că nu am întrebat-o cine şi de unde eşti, sau cum te-a cunoscut e dovada vie a faptului că nu m-a interesat.
Nu ştiu ce pregătire ai tu, însă nu trebuie să ai doctorat în psihiatrie pentru a înţelege că Luminiţa e un om bolnav. Cele care vorbesc pentru ea sunt numai faptele ei. Adică îţi apreciez intenţia, dar numai atât. Îmi pare nespus de rău că trebuie să-ţi spun că ţi-ai ales greşit prietenul/ mentorul.

Şi acum mă bag la somn. Noapte bună! Să-mi povesteşti într-o zi cum şi de ce ai luat-o de la zero, te rog.

last_moromete

Și în privința "moștenirii", ca și în alte privințe care mă privesc direct, am convingerea că-s mai bine informat decât alții. Pe mine nu mă frământă subiectul, dacă discuția voastră a fost scrisă o poți căuta, dacă nu, nu mai contează.
Sunt învățător.
Sunt convins că niciun om nu este perfect din punct de vedere al sănătății mentale: nici Luminița, nici tu, nici eu. Problemele ei și le știe și ea, le știu și eu. Este un om cu multe calități și destule defecte, numai că nu sunt chiar cele pe care le crezi tu sau alții care nu-i sunt foarte apropiați. Am mai spus-o odată, public, cuiva care o acuza fără să știe despre ce e vorba: este atât de bolnavă psihic încât acum 2 ani, când am vizitat-o cu toții la Hunedoara, am lăsat-o să-și petreacă o după-amiază întreagă ducându-mi copiii la bazinul olimpic. Așa-i, despre un om vorbesc faptele lui (însă nu cele pe care i le pun alții în cârcă). Dacă te interesează așa mult subiectul, discutăm punctual, pentru fiecare faptă la care te referi. Luminița nu-mi este mentor, îmi este prieten. Greșeala o comiți tu atunci când pui semnul egal între Luminița și Teonna și atunci când iei presupunerile tale drept certitudini (dubito, ergo cogito, nu?). Principalul lucru care o deosebește pe Luminița (ca și pe tine, de altfel) de Teonna, în ciuda oricăror defecte ce le-ați avea, este că vă lipsesc intențiile malefice. O face destule greșeli ea, dar povestea cu geniul manipulator ar fi comică dacă nu ar crede-o și oameni inteligenți.

(Drago: Fragment cu caracter personal. Editat, adică şters )

Noapte bună, zi ușoară!

Dragomara

Vreau să mai adaug doar o frază, unde subiectul ăsta stă deja de prea mult pe timpul meu, şi unde nu eu mi-am dorit abordarea şi extinderea lui. Tot, dar absolut tot ce cunosc despre Luminiţa ştiu numai de la ea, nu am obiciul de-a vorbi despre persoane care nu sunt de faţă, şi despre care nu am habar. Mi-o plăcea mie literatura, însă când analizez un om o fac strict pe baza datelor pe care ele mi le furnizează, a datelor şi a comportamentului. Din modul în care ea s-a manifestat şi continuă să se manifeste vis-a-vis de mine, şi nu numai, + faptul că este pensionată pe caz de boală psihică, depresia este încă o boală psihică, am tras conlcuziile pe care ţi le-am enumerat în varii mesaje.
Repet nici tu, nici ea nu mă interesaţi, ceea ce ştiu despre tine/ ea e umarea a multeleor ore de discuţii telefonice, în care eu abia puteam să spun 2 cuvinte şi-n care ea dezbătea problemele ei/ restului lumii FĂRĂ CA EU SĂ I-O FI CERUT. Atât.
Subiect închis.
PS: despre sănătoşii bolnavi psihici am să-ţi povestesc altă dată.

last_moromete

Mă bucur că închizi subiectul, da' să știi că nu eu l-am lansat, nici în spațiul public și nici în particular. Îmi permit totuși să mai punctez și eu câteva idei care mi se par importante înainte de a pune capacul și a arunca vreo câteva lopeți de pământ peste el.
- depresia, boală psihică. Corect. Prin urmare, un om depresiv este un om bolnav. Iarăși corect. De aici și până la a concluziona că un om depresiv este un monstru, un geniu al manipulării etc. e o cale foarte lungă pe care numai excesul tău de entuziasm și convingerea că ești infailibilă îl putea face. Persoanele depresive își fac aproape întotdeauna rău lor, nu altora.
- în vreo 3 ani de zile am avut ocazia să aflu cât de mult și despre ce vorbește Luminița la telefon. E o persoană comunicativă (foarte) care trăiește singură. Comportamentul ei e firesc în situația dată. În privința interlocutorilor ei, cui nu-i face plăcere, nu are timp/chef, nu-i interesat etc. îi stă la dispoziție cea mai simplă soluție: să nu-i răspundă la telefon. Mi se mai întâmplă și mie, eu așa fac, nu avem probleme.
- conturile multiple. E o problemă, dar de imagine, nu de morală. Atâta timp cât le are (și nu a negat niciodată), atâta timp cât și alte persoane (cu probleme psihice mult mai serioase și cu intenții nu tocmai onorabile) au de asemenea conturi multiple, este firesc să fie printre persoanele suspectate de acțiuni blamabile. Una e însă să fii suspect, alta e să fii vinovat. Faptul că persoane paranoice gen Teonna sau alonewolf o văd pe tot site-ul sau ție ți s-a năzărit că Sonet e Luminița, nu înseamnă că este și adevărat. E o problemă pe care am discutat-o de nenumărate ori cu ea, și nu ca s-o încurajez, așa cum îți imaginezi tu.
- spui că nu te interesează Luminița. Eu îți pot garanta că pe Luminița o interesează mult mai puțin persoana ta. Investești cam mult timp și energie într-un subiect absolut neinteresant (și nu mă refer neapărat la dezvoltarea subiectului în dialogul nostru, ci în primul rând la "campania de demascare" în care vehiculezi destule inepții - gen Sonet = Luminița - și în care iei niște presupuneri drept axiome). Comportamentul ei față de tine nu este ireproșabil după standardele mele, dar nici cu tine nu mi-e rușine. Indiferent cum s-a desfășurat contactul vostru inițial, campania asta nu a pornit-o ea. Dacă v-ați lămurit că nu sunteți compatibile, e suficient să vă ignorați reciproc, nu să vă ridicați poalele-n cap.
- spui că nu te interesează persoana mea. Nu fac parte dintre cei care încearcă să-ți intre în grații. Am remarcat de ceva timp contul tău, am funcționat și voi funcționa foarte bine pe trilu și fără să te abordez. Intervenția mea de zilele astea a fost punctuală și a avut un singur obiectiv, precizat în primul meu mesaj. Îmi place să comunic cu cine cred eu că merită (cazul de față, altfel mă abțineam în continuare), dar n-am tras niciodată de nimeni: cu mine vorbește cine, când și despre ce are chef.

Dragomara

- Nu am făcut niciodată afirmaţia asta: "un om depresiv este un monstru, un geniu al manipulării etc" - ori mă citeşti mai cu atenţie, ori am să-ţi spun că ai probleme de logică şi de înţelegerea unui text simplu: al meu, sau acum te pomeneşti că oi fi atât ermetică încât ai ajuns să-mi pui în cârcă şi ceea ce simţi şi crezi tu?!
- "E o persoană comunicativă (foarte) care trăiește singură. Comportamentul ei e firesc în situația dată." şi eu trăiesc singură, dar în 14 ani de Internet nu mi-am creat niciodată conturi multiple, indiferent de site (şi da, asta e o problemă morală), nu am încercat să intru cu forţa în viaţa nimănui (repet: ea, NUMAI EA, m-a sunat de zeci de ori, mai ceva decât cel mai îndrăgostit bărbat din viaţa mea; ea şi numai ea a încercat prin toate mijloacele şi metodele să-mi intre-n voie, ridicându-mă constant în slăvi etc.)
- "Faptul că persoane paranoice gen Teonna sau alonewolf o văd pe tot site-ul" - de unde ştii că sunt paranoice, ai licenţă în psihiatrie, sau văzut vreun diagnostic?! Le-ai cunoscut PERSONAL pe vreuna/ vreunul?! parcă erai învăţător, nu psihiatru, nu?!
- "spui că nu te interesează Luminița. Eu îți pot garanta că pe Luminița o interesează mult mai puțin persoana ta." Ai dreptate faptul că m-a hărţuit şi continuă să o facă este dovadă TOTALĂ DE dezinteres;
- "sau ție ți s-a năzărit că Sonet e Luminița" - te rog reciteşte ce-am scris la promovarea făcută Luminiţei, dacă nici de data asta nu ai să pricepi CUI NU I S-A NĂZĂRIT, chiar nu mai este nicio speranţă!
- "Dacă v-ați lămurit că nu sunteți compatibile, e suficient să vă ignorați reciproc, nu să vă ridicați poalele-n cap." - asta ar fi trebuit să i-o spui prietenei tale, de mai bine de 3 ani de când o cunoşti, de cel puţin 1000 de ori pe zi!! De poalele mele, dă-mi te rog voie, să fiu numai eu şi bărbaţii mei interesaţi.
- "spui că nu te interesează persoana mea. Nu fac parte dintre cei care încearcă să-ți intre în grații." Greieraş am să fiu dureros de sinceră cu tine, când am scris pe lista neagră motiv "prost", am fost absolut convinsă de asta. Nu obişnuiesc să fac afirmaţii atât de grave fără a avea o bază solidă de argumentare. Când nu glumesc sunt 100% convinsă de ce spun, şi atunci nu am glumit. După cum ţi-am mai sups de câteva ori: inteligenţa nu este un merit personal, este doar o întâmplare, nu te pot urî pentru cauze strict genetice.

Şi-acum hai să-ţi dau câteva exemple despre ce înseamnă a-mi intra în graţii:

- neimplicarea în lupte care nu te privesc;
- manifestarea unei prietenii de valoare, adică neîncurajarea Liminiţei în chestii cu care spui că nu eşti de acord;
- dovada unei coloane vertebrale drepte, prin păstrarea secretului corespondenţei private;
- recunoaşterea propriilor greşeli, adică "relaţia" noastră - dp meu de v este o greşeală: a ta!
- încercarea corectării propriilor greşeli;
- NEdenigrarea persoanelor absente: Teonna şi restul, FĂRĂ A AVEA COMPETENŢELE necesare, fără a le fi cunoscut efectiv.

PS: nu m-am considerat hărţuită epistolar de către tine, pe lângă Luminiţa eşti un bebe, însă aş fi apreciat dacă ţi-ai fi spus punctul de vedere o singură dată, şi nu ţi-ai fi pierdut timpul în încercare inutilă de a-mi schimba opiniile. Nu mi s-a părut deloc inteligentă chestia asta, despre conotaţia psihologică nu am timp acum să scriu.

Faptele şi gesturile noastre sunt singurele care ne creează ADEVĂRATA imagine, oricât de buni restauratori ar fi unii, timpul tot îşi va spune cuvântul, dând restauraţilor adevărata lumină.

Tare aş vrea să cred că faci ceea ce faci din bunătate, simpatie etc. părerea mea intimă este că ori eşti foarte naiv, or eşti foarte interesat, ori ambele.

Eu una nu mi-aş pune NICIODATĂ prietenii în situaţia în care te-a pus Luminiţa, nici nu le-aş permite VREODATĂ să-mi ia apărarea. NU, prietenia este despre cu totul altceva.

Îmi pare rău că pererile mele nu sunt în concordanţă cu ce ţi-ar plăcea ţie să auzi.
C.

last_moromete

- "Nu am făcut niciodată afirmaţia asta: un om depresiv este un monstru, un geniu al manipulării etc"
"Trebuie să fiţi ori foarte naiv, ori să mă credeţi destul de înapoiată dpdv intelectual pentru a lua de bun mesajul unui necunoscut, prieten de-al unei mari manipulatoare aşacum este Luminiţa! " (citat din primul mesaj pe care mi l-ai trimis). Fiecare rând al tău despre Luminița o prezintă drept agresivă, manipulatoare, prefăcută etc. Așa-i, nu-i portretul unui monstru, e încă sexy pentru vârsta ei. Pe deasupra găsești o explicație pentru asta în diagnosticul de "depresiv", care nu are nicio legătură cu manifestările pe care i le reproșezi.
- hărțuirea telefonică nu-i același lucru cu încercarea de comunicare telefonică. Demonstrația ar putea-o face o listă a apelurilor voastre telefonice (deja se merge prea departe, știu), din care să reiasă că sunt zeci de apeluri la care tu nu ai răspuns. Dacă e așa, îți dau dreptate, Luminița te-a hărțuit. Dacă nu, bazându-mă pe modul ei de comportare și pe părerile pe care i le cunosc de peste 3 ani, ca și pe tendința spre exagerare pe care am remarcat-o la tine, înclin să-i dau ei dreptate - a încercat să comunice cu tine, apoi a reacționat la agresivitatea ta (ceea ce a fost o greșeală după părerea mea, și i-am spus-o și ei).
- conturile multiple sunt o gravă problemă morală dacă le folosește pentru a aborda alți utilizatori, complet de acord. Asta rămâne a fi demonstrat. Dacă le folosește pentru a-și sorta exagerat de multele uploaduri pe genuri, de exemplu, nu e nicio problemă morală.
- accentele paranoice ale Teonnei și ale lui alonewolf sunt vizibile pentru orice persoană cu inteligență medie care citește o definiție, eventual o minimă descriere a afecțiunii. Sunt multe tulburări psihice cu accente paranoice, din câte am auzit eu, nu am pus un diagnostic precis pentru că nu am competența necesară. Și depresia poate fi identificată de persoane fără pregătire în domniu, nu? Cu cele două personaje am avut de-a face și direct, le-am observat și comportamentul public. Manifestările Teonnei le cunosc și din mesajele private sau din conversații pe mess pe care 4 persoane (diferite!) hărțuite mi le-au trimis.
- ai afirmat clar, și nu o dată, în dialogul nostru că ești convinsă că Sonet e Luminița. Că ție ți-a venit ideea sau te-au convins alții e irelevant pentru mine, singurul argument pe care mi l-ai oferit a fost că Sonet nu a reacționat la acuzele tale așa cum ai fi reacționat tu.
- exemplu de presupunere pe baza căreia pui verdicte rapide și definitive:
"Aaa... şi un sfat mic: nu-mi este prieten cel care-mi încurajează cretinismele (exact ceea ce faci tu cu Luminiţa) ci cel care-mi dă peste ceafă şi-mi spune că/ când greşesc,"
De unde știai tu ce părere am eu despre conturile multiple? De unde știi de câte ori i le-am reproșat, și cu ce argumente? De unde știi tu cum am sfătuit-o să reacționeze în situații conflictuale, cum este aceasta? Pe ce te bazezi când spui că-i încurajez "cretinismele"?
- despre dialogul nostru și rapida părere pe care ți-ai format-o despre mine (după 3-4 mesaje eram deja prost și-n lista neagră )... Premiza e foarte importantă. Raționamentul tău este următorul: Sonet e Luminița. Eu am intervenit încercând, penibil și deloc credibil, să salvez "ascunzișul" colosal de important și să o sprijin în conflictul cu tine. Sunt, prin urmare, fie ipocrit și complet lipsit de caracter, fie naiv/tembel, manipulat și neinspirat. Ai avea perfectă dreptate! Ce refuzi tu să iei în calcul este varianta următoare: Sonet NU este Luminița. Intervenția mea a încercat doar să protejeze un prieten fragil (Sonet) într-un moment neplăcut. Conflictul tău cu Luminița este vechi de luni de zile și sunt convins că va continua,. Nu m-am implicat în aceste luni, nu o voi face nici în viitor. Am refuzat repetat la început să discut despre Luminița. Am dezvoltat subiectul în urma insistențelor tale de a-l aduce în discuție. Am făcut-o pentru că te-am considerat o persoană inteligentă și bine intenționată, dar repezită și insuficient informată. Ți-am prezentat câteva informații și argumente ca răspuns la afirmațiile tale. Nu mi-am propus să te conving și nu mi-am făcut iluzii - ți le-am oferit pentru că am considerat că merită efortul, iei în considerare ce și cum dorești. Această încercare de dialog pe tema Sonet/ Luminița nu a fost o greșeală din partea mea, o greșeală ar fi dacă ar continua.
Ești 100% convinsă de ceea ce spui? Poate tocmai asta este o greșeală: ești convinsă prea repede și prea tare. Un om inteligent păstrează o rezervă de îndoială, pentru că știe că nu este infailibil.
Nu-mi place să aud ceva anume, îmi place să descopăr prin comunicare oameni așa cum sunt ei.

Dragomara

Pentru că eu nu am nimic privat, şi pentru că tu ai făcut ceea ce un om de caracter nu face, adică mi-ai dat mesajele mai departe am să ţi le fac şi eu publice, pe blog. Asta sper să-ţi fie învăţătură de minte şi data viitoare să te comporţi în consecinţă când vei citi ceva de genul: NU mesajelor private.

Nu e nevoie să-ţi dau teste de inteligenţă, sau să dorm în pat cu tine pentru a şti cum eşti, mai puţin de 5 mesaje şi 5 gesturi sunt arhisuficiente. Eu analizez tot timpul, compar şi încadrez. Pentru totdeauna. Prostia stare-n ochi precum lepra.
Sper ca tu să fi învăţat ceva din toate astea.

Concuzie: nu te duce capul, dar asta nu e vina ta. Din păcate nu ai nici caracter - şi asta e numai vina celor care te-au educat/ şi-a ta - nu că ar exista prea mulţi proşti cu caracter.

last_moromete

Din nou, răspunsul tău nu are legătură cu ce am scris eu - apropo de inteligență. Problema indiscreției mele era prezentată în celălalt mesaj.
Publicarea mesajelor private este un obicei al tău pe care-l știam, deci este un risc asumat, nu mă interesează ce faci cu ele. Nu mi-e rușine pentru nimic din ce ți-am scris.

Dragomara

Ok. Să le facem publice, atunci.

last_moromete

Eu n-am de ce să fac public nimic din ce mi-ai trimis tu, și aș avea destule care arată cum ești tu în stare să porți un dialog rațional și civilizat. Dacă aș face public ceva, aș fi un nesimțit. Repet, refuzi să iei în considerare contextul serii respective. Exemplificare: scrie-mi acum despre Casandra una și alta, insistă deși îți spun în repetate rânduri că nu vreau să discut despre asta cu tine și-ți promit că-i trimit imediat mesajele Casandrei (nu publicului larg, aș fi din nou nesimțit).
Repet, nu-mi place bârfa.

------------

Al doilea schimb de mesaje: Data: 27 Oct 2011, 08:01 PM (ultimul mesaj)

Că am uitat să-ţi spun

Dragomara

dacă vreunul din cunvintele mele, cele pe care ţi le scriu NUMAI ţie va mai fi pasat şi altora, noi doi am terminat orice discuţie. Nu te mai comporta ca un copiluţ, te rog, că doar eşti tătic! :)
O zi uşoară!

last_moromete

Îmi displace obiceiul de a plimba vorba chiar mai mult decât îți displac ție mesajele private. Ca și tine însă, mi s-a mai întâmplat rareori să-mi calc pe inimă, în situații pe care eu le consider excepționale. Dat fiind contextul și conținutul discuției din prima seară, nu am nicio problemă morală legată de gestul meu. Cum am perceput eu reacția ulterioară a Luminiței este problema mea și a ei.
Continuarea discuției noastre nu-i un obiectiv pentru mine, dar poate fi un bonus, așa că avertismentul tău nu este nici necesar, nici nu-mi dă fiori.
Ziua mea e ușoară, că-s în vacanță. Zi faină ție!

Dragomara

- "Îmi displace obiceiul de a plimba vorba chiar mai mult decât îți displac ție mesajele private. Ca și tine însă, mi s-a mai întâmplat rareori să-mi calc pe inimă, în situații pe care eu le consider excepționale." - nu te cred, unde până acum nu ai făcut decât să demonstrezi contrariul.
-"Dat fiind contextul și conținutul discuției din prima seară, nu am nicio problemă morală legată de gestul meu." - offf, aste este foarte grav! Vezi-l pe Caragiale.
-"Cum am perceput eu reacția ulterioară a Luminiței este problema mea și a ei." - asta nu mă interesează, indiferent de viaţa în care-aş trăi.
-"Continuarea discuției noastre nu-i un obiectiv pentru mine, dar poate fi un bonus, așa că avertismentul tău nu este nici necesar, nici nu-mi dă fiori. " Nu e un avertisment, şi nu am niciun motiv să-ţi dau bonusuri, crede-mă. Dimpotrivă.
Vacanţă plăcută!

last_moromete

- "până acum nu ai făcut decât să demonstrezi contrariul."
De ce? Pentru că am trimis adevăratului destinatar părerile unei persoane care mă insulta fără să mă cunoască și care insista să dezvolte un subiect (caracterizarea unui vechi prieten) pe care l-am refuzat repetat? Ți-am oferit în seara respectivă mult mai mult respect decât voi primi vreodată din partea ta. Și dacă voiam "s-o scald" ca o persoană lipsită de caracter ce sunt, puteam foarte ușor să neg și să spun că Luminiței i-am trimis doar înjurătura (ea atât a citat), ca să vadă cât "sufăr" eu din cauza ei.
- Prin bonus înțeleg conversația cu un om inteligent și sincer. Acest bonus l-am obținut deja, indiferent de momentul și concluzia cu care se încheie dialogul nostru.
Mulțumesc pentru urare (și link-ul la Vangelis), zile frumoase!

Dragomara

Greieraş - tu ai pierderi de memorie grave, mai ceva ca un batrân atins de Alzheimer. Şi acum să-ţi reamintesc: nu am insistat să vb nimic cu tine, tu te-ai băgat în seamă cu mine, INSISTENT, pe tema "caracterizarării unui vechi prieten" - Luminiţa. Tu, numai tu. Când mama dracului am dorit eu să vb. cu tine?!

Dacă "nobila" ta depresivă prietenă nu mi-ar fi postat mesajul public nu aş fi avut de unde şti că-mi dai mesajele mai departe. Nu tu mi-ai spus asta, ipocrit mic. Nu numai că ai grave probleme de memorie, dar nici la capitolul logică nu stai bine.

M-ai fi respectat ceva mai mult de 1% dacă ai fi făcut cel puţin 5% din ceea ce scriam la profil: nu mesaje private, nu prosti, etc.

Citat: "Ți-am oferit în seara respectivă mult mai mult respect decât voi primi vreodată din partea ta". Habar nu ai ce înseamnă respect. Ceea ce mi-ai oferit a fost doar multă prostie, incultură, ipocrizie, al dracului de mult interes şi multă-multă lipsă de respect.

Sunt total de-acord cu fraza că nu ai să primeşti nimic din partea mea, ţi-am spus ce şi de ce în mesajul anterior.

Prostia doare, crede-mă, cu toate că ea nu e de la Dumnezeu. Promit să am eu grijă să te doară. Şi nu numai pe tine.

last_moromete

- recitește primul nostru schimb de mesaje. Ți-am vorbit despre Sonet. Am repetat de mai multe ori că nu vreau să discut despre Luminița și conflictul vostru.
- recitește comentariul Luminiței. A citat strict înjurătura, așa că tot ce-am spus are logică.
- despre respect e inutil să mai vorbesc cu tine, am detaliat anterior, ori n-ai citit, ori n-ai înțeles nimic.
- "Prin bonus înțeleg conversația cu un om inteligent și sincer. Acest bonus l-am obținut deja, indiferent de momentul și concluzia cu care se încheie dialogul nostru. " Ce să-mi mai oferi? Cum spuneam, nici măcar nu citești, poate scriu cam lung pentru capacitatea ta de concentrare (vezi ce ușor e să insulți?)
- Singurul lucru care mă doare e conștiința mea, atunci când e cazul. Poți să încerci orice poftești, ești complet inofensivă pentru mine. Dacă nu mai văd sensul unui dialog, pur și simplu nu mai exiști pentru mine, nu poți schimba asta. Am să-ți răspund oricând am să întrevăd șansa unui dialog plăcut, rațional și civilizat.

Dragomara

BLOG

last_moromete

Clar nu citești ce-ți scriu.

"Blogurile nu mă interesează, nici al tău, nici al altcuiva, abia am timp pentru trilu."
"Publicarea mesajelor private este un obicei al tău pe care-l știam, deci este un risc asumat, nu mă interesează ce faci cu ele. Nu mi-e rușine pentru nimic din ce ți-am scris. "

Spor cu blogul.

Bottom of Form

Băi viitoru' candidat,

2011-10-26T00:08:00.003+02:00

Îmi cer scuze, dar nu ştiu cine este autorul acestor rânduri primite azi pe e-mail, rânduri care mi-au plăcut într-atât încât am decis să le dau mai departe.

Băi viitoru' candidat,

Urmează un an maro şi vâscos, dar asta e problema plebeilor, tu tre' să te faci gigea şi să te pregăteşti de alegeri. La anu' se livrează tuş la secţiile de votare aşa că e musai să te pregăteşti serios ca să-ţi vezi şi tu numele cocoşat sub ştampilă. Pentru asta, se ştie, trebuie să interpretezi în faţa publicului şi a juriului una bucată campanie electorală ca la carte. Cum timpul e scurt şi Viagra scumpă intrăm direct în materie.
O campanie corect interpretată presupune, obligatoriu, parcurgerea câtorva etape. Sigur, afişe, spoturi electorale, tocşoaie pe la televizor, cunoaştem. Băi candidatu'! Toate astea-s frecţii! Baza, temelie, fundaţia, esenţa sublimă, cheia de boltă, breteaua şi şapca oricărei campanii o reprezintă punctul 1. Adică:

1) Pungile
Fără pungi eşti halit. Discursurile, papiţoiala prin pieţe şi strânsul de lăboanţe sunt mofturi. Dacă n-ai livrat pungi eşti terminat. În lendovciois platforma program e sacoşa, iar conţinutul sacoşii e doctrina.
Sacoşa tre' să fie mare, colorată şi rezistentă, ca să o poate folosi apoi babele ori de câte ori se îmbulzesc la inaugurarea de supermarketuri. Pe sacoşă scrii numele tău, mare şi clar. Şi priponeşti şi sigla partidului. Până aici e simplu.
Mai departe trebuie să umpli pungile. Aici trebuie să ai în vedere un aspect. Primul contact al mitocanului cu sacoşa trebuie să stârnească încântare, e foarte important. Pentru asta e indicat ca sacoşa să atârne cât mai greu. Ce pui în pungi? Ouă nu e bine să pui. Astea se alterează uşor. Şi dacă sunt împuţite se cufureşte electoratul. Şi dacă se cufureşte electoratul ţi-ai căcat procentele. Deci ouă nu. Ouă au şi ei, oricum, de la găinile din curte, din balcon. Nu pui nici roşii, dovlecei sau păstârnac. Au şi din astea. Ce n-au ei? Păi n-au canalizare, şosele, şcoli, dispensare, pensii decente. Dar astea, nu fi tâmpit, n-ai cum să le pui tu în sacoşă. Astea le promiţi! Le promiţi că le faci după ce te votează. Că nu te doare gura. Dar despre promisiuni vorbim mai la vale. Acum să vedem ce pui în pungi.
Mai întâi uiţi tâmpenia aia de la televizor, prostia aia cu "excesul de zahăr, sare şi grăsimi dăunează". Căcat! Bagi tu frumuşel şi zahăr şi ulei la punguţe. Astea prind bine mereu şi atârnă destul de greu. Orez nu pui, nu fi tembel, că numărul de chinezi care te-ar putea vota este extrem de scăzut. E drept că sunt peste un miliard juma' şi dacă ar dili toţi câte o ştampilă în tine te-ai scoate, dar lasă dracu' orezul. Bagi făină, că la noi cozonacul bate pilaful. Până aici ai rezolvat trei kile. N-ajunge!
Îl bagi tu frumos în pizda mă-sii pe Montignac ăla, că nu deschizi şcoală de manechine, ci vrei să iei voturi de la mârlani. Aşa că bagi mai departe la sacoşă cam tot ce tăiase franţuzu' ăla tâmpit. Brânză topită. Asta nu atârnă mult, dar are ambalaj frumos colorat şi e bună pentru plozi. Dacă e aproape de termenul de expirare, o cumperi la juma de preţ de la Penny Market. Dacă e expirată o iei şi mai ieftin. Dar ştergi termenul de garanţie. Oricum dobitocii nu cunosc diferenţa. Nu bagi pui congelat. Ăsta ar fi bun, că trage greu la cântar, dar dacă se decongelează poate prinde un miros tare suspect şi există iar riscul de a-ţi cufuri electoratul. Şi electoratul cufurit se cacă pe el, dar se cacă şi pe tine. Mai bagi una bucată parizer. Atârnă greu, pute ca dracu', dar se consumă. Napolitane şi biscuiţi. Astea nu-s grele, dar umplu sacoşa şi dacă sunt colorate au mare trecere la indigeni.
N-ai voie să ratezi pateurile. Câteva cutii cu pateu sunt obligatorii. Sigur, ideal era să bagi salam de Sibiu şi Camembert, dar aici nu eşti la nunta fiicei lu' Guţă aşa că lasă tâmpeniile. Pateuri. Minimum două cutii. Nu a fost încă găsită o explicaţie ştiinţifică, dar se pare că pentru băştinaşii din acest ţinut pateurile funcţionează cam la fel cum funcţionau mărgelele de sticlă colorată pentru indienii descoperiţi de Columb.
Dacă ai respectat indicaţiile de mai sus te apropii de cinci kile. Eşti pe drumul cel bun. Acum e momentul ca dintr-o lovitură să umpli sacoşa. O sticlă de suc, la doi litri juma'! Ce suc? Aici e simplu: unul care are promoţii şi dă premii dacă răzuieşti eticheta. Dar să nu fii neam prost şi să le dai cu etichetele gata răzuite! Nu aşa te pricopseşti tu, ca doar de-aia candidezi!
În fine, pe lângă toate astea, în funcţie de imaginaţie şi banii pe care e dispus să-i investească asfaltatorul în tine, poţi accesoriza sacoşa cu halva, rahat, bomboane de colivă, vegeta, pliculeţe cu ness sau bicarbonat.
În pungă musai să mai adaugi un calendar cu muianul tău. Şi un fluturaş cu poza ta, cu tine adică, îmbrăcat în costum de ginerică şi ţinând degetul gros ridicat în sus. Iar în fluturaş le povesteşti mitocanilor ce rahaturi le promiţi tu să le faci dacă te votează.
Cu asta ai rezolvat cel mai important punct al campaniei electorale. E bine să reţii că sacoşa nu e Crăciunul, deci nu se întâmplă o singură dată în an. Asta înseamnă că trebuie să faci cu sacoşa ce nu mai faci cu nevasta de ani de zile. Adica o bucată pe săptămână minimum.
Cu asta trecem la punctul următor.

2. Promisiunile
Şi astea-s importante. Nu la fel de importante ca pungile, dar importante. Şi sunt în strictă legătură cu pungile. Adică dacă sacoşele atârnă suficient de greu atunci promisiunile tale sunt mai uşor de înghiţit. Promisiunea alunecă mai uşor dacă e unsă cu pateu.
Ce le promiţi? Orice! De la trimis tractorişti în cosmos până la pensii de câte 5000 de euro pe săptămână. Oricum nu contează. Ăia care vor să te creadă or să creadă orice, ăia care nu vor n-or să creadă nici dacă le promiţi că te bărbiereşti duminică dimineaţa. Dacă sacoşa are mai mult de opt kile poţi să le promiţi canalizare wi-fi, cimitire cu blue tooth şi asfalt cu leduri. Totuşi nu ai voie să ratezi câteva puncte esenţiale. Când vine vorba de promisiuni neapărat trebuie să bifezi mărirea lefurilor şi pensiilor, locurile de muncă şi locurile de veci subvenţionate de stat.
Pe urmă e bine să ţii seama şi de specificul colectivităţii. În unele comunităţi ar putea prinde bine dacă promiţi subvenţii şi prime pentru colectorii de fier vechi şi dezincriminare furtului de capace de canalizare. În altele e bine să promiţi că vei susţine legea adopţiilor de purcei de la scroafa vecinului. Te orientezi şi tu, băi candidatule.
Încă o chestie. E bine să le promiţi că dacă o să te voteze aduci naţionala să joace cu Argentina la ei, pe islazul comunal. Le spui că eşti prieten de barbut cu Piţi şi ai tras pe nară cu Mutu şi ăia pun botu'.

3. Pupatul
Ăsta e fundamental. Campania electorală e cel mai scârbos şi prelungit preludiu, aşa că presupune mult pupat. Pupi tot. Babe, plozi, mâini de popi, moaşte. Pupi până faci bube la bot.
Plozii. La orice aglomeraţie, cum vezi un plod, îl iei în braţe şi-l pupi. Şi neapărat constaţi că e frumos şi al dracului de talentat. Musai să livrezi nişte predicţii generoase. Poţi să o bagi pe aia cu: "ăsta o să devină preşedintele României când o fi mare". Sau, dacă vrei să-i dai gata, o bagi pe aia cu: "ăsta o să devină al doilea Hagi". Dacă plodul s-a pişat în mâna ta în timp ce-l pupai, nu faci mutre. Te bucuri ca boul şi spui în gura mare că mucosul e foarte deştept şi are simţul umorului. Dacă ai luat la pupat o fetiţă n-are rost să o bagi pe aia cu Hagi. Spui "asta când o să fie mare o să ajungă.." aici e chestia. Există toate şansele ca aia să ajungă curvă în Italia, dar tu nu eşti tâmpit să spui asta. Aşa că adaugi: "topmodel internaţional".
Babele. O să ai de pupat multe babe. Pupi baba şi oftezi. Îi zici că ce mult seamănă ea cu mă-ta sau cu mă-ta mare. Dacă baba e fardată în exces îi scuipi un compliment din ăla de bulangiu cretin, te faci că, aşa ca din greşeală, ai impresia că are doar 30 de ani şi seamănă cu o actriţă de la Hollywood. Dacă e zbârcită şi miroase a cantină de CAP îi spui că îţi aminteşte de mă-ta. Dacă pute a ţuică atunci musai o să pomeneşti despre înţelepciunea şi bunul simţ al vârstnicilor, de la care avem de învăţat etc.
Moaşte. În orice văgăună există un popă. Unde-i popă e şi biserică. Unde-i biserică sigur sunt nişte moaşte. Nu trebuie să uiţi că evlavia are mare trecere în prostime. Cauţi tu biserica de acolo şi te duci la bagat cruci, aprins lumânări şi pupat moaşte. Sigur există acolo o unghie încărnată de-a unui sfânt, gălbenuşul din urechea vreunei sfinte. Trebuie să existe ceva. Laşi scârba şi pupi. Ba e foarte productiv să îti aduci şi nevasta plus plozii cu tine. Să sufere, dă-i în pizda mă-sii, dacă vor maşini de fiţe şi vacanţe în străinătate.

4. Discursul
Ăsta contează cel mai puţin, dar poate naşte complicaţii dacă nu e bine executat. În general, cel mai des eşti atacat pe ce îţi iese din scorbura gurii. Pe ce n-ai zis nu prea are nimeni ce comenta.
Ce rahat le spui mitocanilor? Aici există o mare varietate de subiecte. Dacă eşti în opoziţie înjuri puterea. Dacă eşti la putere înjuri opoziţia. Dacă eşti traseist înjuri sistemul. Chiar e bine să povesteşti despre cât de aprig te-ai luptat tu cu sistemul. Oricum nu ştie nici dracul despre ce sistem e vorba. Dar e bine să pari clănţău şi combativ. Clănţăii au mare trecere. Mai ales dacă dau şi pungi serioase.
În materie de politică internaţională o dai vag. Îi înjuri pe bulgari că ne fură turiştii, pe unguri că-s iredentişti, pe evrei pentru orice. În general îi cam bagi în pizda mamilor lor pe toţi, dar o dai vag şi aminteşti că avem nevoie de investitori şi e bine să le luăm banii la toţi. Aici e bine însă să ţii seama că mulţi din auditoriu au neamuri prin Spania, Italia, Franţa, care tocmai cu luat banii se ocupă. Direct de pe carduri.
Anticomunismul! Asta merge ca ciorba de burtă după beţie! Anticomunismul are mare trecere. Nu contează că tac'tu a fost securist, gradul ciomăgar, funcţia ghioagă nr. 5, că mă-ta se futea cu şoferul primului secretar în magazia de la cantina partidului! O bagi pe aia cu anticomunismul. Când ajungi la rurali îl ocheşti pe ăl mai bolşevic dintre ei. Întotdeauna există câte un hodorog care plânge după Ceauşescu. Un bolşevic bătrân. Îl identifici pe ăla şi ţi-l faci complice, că şi el a vrea săracu' să se dea anticomunist, dar n-a prea avut material. Aşa că i te adresezi parşiv:
"Uite, nea Caisă, spune şi dumneata, care te-ai luptat atât cu comuniştii."
Cu asta l-ai cumpărat. Bagi anticomunism la greu şi mai improvizezi.
La orice discurs trebuie să ai sprijin. Nu ajung şeful tău de partid şi guriştii partidului. E bine să ai lângă tine şi o personalitate cu priză la public. N-ai cum să-l aduci pe Bute , dar dacă-l aduci pe cumnatul manichiuristei Elodiei te-ai scos. Dacă spune ăla că Elodia te-ar fi votat eşti rezolvat.
În fine, discursul nu se livrează ca citaţia la proces. Aici e nevoie să organizezi o mică panaramă. Mai ales că vrei să le arăţi mitocanilor şi anvergura ta culturală. Aşa că aduci lăutari. Pepe, Fuego şi Guţă. Pepe are mare trecere la mitocanii tineri. Fuego dă cu emoţii în mărlanii şi mai ales mârlancele bătrâne. Iar Guţă sparge tot eşantionul. Aşa că mai bagi puţin discurs, mai frige Guţă o manea. Mai trage Feugo una cu măicuţa lui, mai scuipi o promisiune de sală de sport. Dacă tot plăteşti lăutarii, îi pui să te laude. Să spună că eşti cel mai bun, că ce mult te admiră şi ce buni prieteni sunteţi voi. Dacă mitocanii vor să-şi facă poze cu Guţă, imediat te strecori şi tu în poză şi bagi figura cu pupatul. Lăutarii ar face bine să-i pună pe mitocani să îţi scandeze şi numele.
La sfârşitul panaramei bagi obligatoriu "ui ar ză ciampionz" şi focuri de artificii. Făra artificii nu se poate. Şi arunci cu tricouri, şepci şi jachete în ţopârlani. Toate cu numele tău şi sigla partidului la vedere. Şi le promiţi că dacă te votează o să le cânte Guţă moca la nunţi şi botezuri.
Atenţie mare! Aici se poate întâmpla ca vreun nebun să-ţi ceară autograf. Nu dai! Nu scrii nimic! Aia devine probă împotriva ta! Şi nu vrei ca televiziunile să arate naţiei cum ai scris tu : " Pentru Neluţu l-a m-ai mare, să fi sănătos, cu pretenie X". Nu că ar şti mitocanii cum se scrie corect, dar n-are rost sa te complici. Dacă e musai semnezi şi atât. Atât!

5. Afişe, fluturaşi etc.
Bani tocaţi degeaba. Dai banii pe afişe ca să aibă unde îţi desena copiii coarne de draci, ăia ai contracandidatului mustaţă de Hitler, sataniştii semne parşive şi golanii să îţi scrie îndemnuri la sex oral. N-are rost. Nişte afişe trebuie. De formă. Mai profitabil e să faci şepci, tricouri şi jachete cu numele tău. Dacă are mitocanul pe umeraş numele tău, poţi scoate un vot. Iar industria uşoară chineză lucrează ieftin şi repede.

Asta e. Dacă respecţi sfaturile astea, la anul eşti coleg cu Prigoană, Anastase şi Oajdea.

Şi pe urmă vii şi te învăţ cum să devii ministru. Că n-ai cum fi mai tâmpit decât Igaş sau Funeriu.

Nebănuitele coincidenţe

2011-10-24T21:28:00.004+02:00

E atât de bine şi de cald în casă; miroase superb unde tocmai ce-am întors beţele de bambus invers în sticla cu parfum, ce să se termine. Dacă România Muzical nu ar fi fost în germană seara ar fi putut fi aproape perfectă. Am trecut pe Irfan, melodia curentă se numeşte „Elena”.

Azi noapte le-am visat pe Lori şi pe Ruxi, erau într-o casă străină, cu un băiat, de care una dintre ele era foarte ataşată. Am tot încercat în zadar să le iau de-acolo; nu-mi plăcea nici casa, nici tipul, trăiam un acut sentiment de zădărnicie. Şi totul părea atât de real.

Am discutat cu cele două ca în acest week-end să vin la Constanţa şi să le scot în oraş, printre altele pentru a cumpăra un cadou pentru Damian, băiatul uneia dintre gazde, a cărui zi de naştere va fi la sfârşitul lunii. Părinţii, sau bunica lui Damian, le-au invitat pe acestea la ziua puştiului, cel care este mai mic cu un an decât Ruxi, deci împlineşte 9 ani. Le-am promis că după 26 le încarc şi telefonul, chestie total inutilă unde ultima dată au consumat tot creditul în 2 zile, şi nu vorbind cu mine. Colac peste pupăză au stricat, sau s-a stricat şi telefonul mobil. Daniel Ghergic mi-a adus un Samsung pe care nu-l mai folosea.

Nu am mai vorbit cu ele de mai bine de o săptămână; de obicei când nu au credit îmi dau beep-uri de pe diverse telefoane. Am să sun vineri la Centrul de Plasament să le anunţ pe psiholoage că am de gând să le iau pe fete, în week-end. Aş vrea să mergem la un film 3 D la vinerea asta inauguratul City Mall Maritimo. Am căutat azi pe Net programul celor 8 săli de cinema, însă nu am găsit nimic. Cred că va fi nebunie sâmbătă, însă mi-am zis că la cât este de mare cu siguranţă că vom avea loc şi noi trei.

M-am tot gândit săptămânile astea să le scriu povestea, aici pe blog, asta pentru cei care nu o cunosc încă. De fapt îmi doresc enorm să-mi recupereze postările din topicul „Ce părere aveţi despre adopţii?” de pe forumul lui Gabriel Andronache. Ultima dată când am discutat despre asta, Anaemona mi-a spus că cineva a distrus toată baza de date a forumului...

Cu toate că eram conştientă că nu am să pot vedea mai nimic, unde cretinul de Judex, cel pe care-l făcuse Gabriel mâna lui dreaptă, mă banase pe IP, ei bine am intrat şi-am primit nu-ştiu-ce eroare duă care am putut accesa lista userilor, unde nu mică mi-a fost mirarea să văd numele lui Lăzărescu (Florin Lăzărescu, sper), fapt care m-am făcut să zâmbesc şi să-mi zic în sinea mea „ia te uită, tipul m-a ascultat într-un final”. Final din care eu nu am făcut parte, din păcate. Am vrut să-i scriu şi să-l întreb dacă despre el este într-adevăr vorba, dar cum „relaţia” noastră nu a fost tocmai plăcută şi cum m-am luat cu altele nu am făcut-o.

I-am scris lui Gabriel de ziua lui (12 octombrie) că vreau să-mi recuperez postările, mă rog, i-am scris la melodia de care l-am legat pe vecie: http://www.trilulilu.ro/Dragomara/72e79427d956fd Am oprit acum PlayList-ul pentru a reasculta Holograf.

M-am tot gândit săptămânile astea la învăţăturile pe care le-am tras din povestea cu Lori şi Ruxi, la faptul că mi s-a schimbat cu 180 de grade optica vis-à-vis de adopţii, şi cu toate acestea nu pot renunţa la ele, cu toate că nu-mi permit financiar acest efort. Însă sunt conştientă că numai dăruind multiplicăm, şi acum nu mă refer numai la bani, ci şi la afecţiune, interes şi consideraţie. Viaţa nu are nicio valoare când o trăieşti numai pentru tine.

Şi acum trebuie să fac o mică paranteză: Geta, tipa care a stat în apartamentul meu cu mulţi ani în urmă, cea care-mi face acum masaj anticelulitic mi-a tot repetat azi că e mai înţelept ce face mama, cea care nu se implică financiar şi emotiţional în viaţa mea, că cică aşa nu are ce-şi reproşa, că e mai bine pentru ea să fie egoistă etc. Chestii despre care eu am cu totul altă părere. Mă rog, pentru mine nici că mai contează, unde o cunosc de mai bine de 30 de ani, însă cel pentru care chiar nu o pot ierta este nepotul Erik, cel care merită cu totul alt tratament.

Şi-acum a venit vremea coincidenţei nebănuite. Am azi venit acasă de la birou, ca de oicei, adică pe jos, gândindu-mă la Lori şi la Ruxi, spunându-mi că oricât aş încerca nu voi putea lupta cu moştenirea lor genetică. Paradoxal nu m-am simţit deloc învinsă, ăăă… nu mă mai simt demult astfel, pur şi simplu conştientizez şi reconştientizez o stare de fapt.

Am venit acasă în ideea să-mi citesc corespondenţa electronică, să fac o salată verde cu ton şi ceapă roşie, după care să plec la masaj.

Azi s-a întâmplat ceva ieşit din comun, şi anume în timp ce-mi verificam vizitele pe profil şi numărul/ tipul fişierelor accesate TriluLilu, am simţit nevoia să accesez – pentru prima oară - una dintre recomandările făcute de site. Niciodată nu fac aşa ceva, unde am gusturi mult prea specifice şi nici nu am timp şi chef de ce-au plăcut şi apreciat alţii. Fişierul pe care l-am deschis a fost acesta: http://www.trilulilu.ro/Maimutaaaaaaaaa/a0b1e8523b14dd

Înainte de-a accesa acest fişier am vrut să văd cine şi de ce îl recomandă, cred că nu era vorba de niciunul dintre prietenii/ abonaţii mei. Nu mai reţin care era motivul, dar categoric nu acela că cineva apreciase fişierul.

Ufff… nu ştiu cum să pun sentimentul acesta mai bine în cuvinte. Cred, mai exact am premoniţii, sau obişnuiam să am, nu cred în coincidenţe, în soartă, în îngeri sau în Dumnezeu, ba mai mult consider toate astea o dovadă de inteligenţă limitată. Însă prima întrebare pe care mi-am pus-o după ce-am văzut poza cu micuţa abandonată a fost: cine şi de ce a vrut ca eu să văd azi această fotografie?! Şi ce înseamnă asta?! Tocmai ce ajunsesem pentru a mia oară la concluzia că puiuţii trebuie făcuţi, ci nu adoptaţi. Am avut cea mai acută senzaţie că acest fapt trebuia să se întâmple. Nu, nu era un deja-vu, nu mai văzusem miciodată medicul şi nici fetiţa, a fost senzaţia stringentă că aşa ceva trebuia să se întâmple, că altcineva alese, oarecum pentru mine. Ce-am simţit efectiv?! Ei bine am simţit pentru a suta mia oară în prezenta viaţă că ultima chestie care te face cu adevărat mama cuiva este a-i da efectiv viaţă. Deci mi-au rămas ochii la ea, m-am întrebat apoi dacă şi-a găsit oare părinţi, după care am mers mai departe gândind cât m-ar face de fericită să-i fiu mamă.

Acum sper că nu am luat-o razna. Nu de tot. Însă acesta este puţinul exprimabil în cuvinte, cel pe care l-am simţit eu astă seară.

Mâine am să mă interesez de ea. M-am gândit că unde Florin Lăzărescu este din Iaşi m-ar putea ajuta.

Bănui că un copil nu e un căţeluş, că el este o responsabilitate pentru toată viaţa. Acum nu ştiu cine mi-ar da mie, cea care sunt singură, un copiluţ, dar să nu anticipăm.

Azi am citit despre Raed Arafat. Îl admir enorm. Lui şi despre el mi-aş fi dorit să scriu azi.

Să vină Telili cu maşina! Reloaded. Episodul Dorna-Arini.

2011-10-22T21:47:00.003+02:00

Mor de cald, cred că sunt spre 27 de grade aici, şi asta cu geamul larg deschis! Ăştia nu sunt normali, nu poţi ţine mâna pe calorifer!!

Iar este Seara de operă la România Muzical: Stagiunea Euroradio (Opera din Chicago). Giuseppe Verdi -"Macbeth" cu: Thomas Hampson, Nadja Michael, Stefan Kocan. Dirijor Renato Palumbo. Comentează Luminiţa Arvunescu.

Unde e prea cald ca să fac ceva prin casă am să povestesc despre ultima excursie, cea la Dorna-Arini.

Ei bine am decis să merg în excursia asta unde nu fusesem niciodată în Bucovina, şi unde-mi doream enorm să văd pădurea la început de toamnă. Unde eu fusesem deja într-o excursie cu Sindicatul, de data asta mi-am plătit eu totul, şi ca mine au fost şi alţii. Datotită acestui fapt nu am avut cum şti cine mai merge în excursie, mă rog, în afară de Titi, Victor şi Adriana V., fata de la Chimic, cea cu care urma să stau în cameră. Totuşi cu vreo 2-3 zile înainte de plecare am primit un e-mail de la Adriana Văcălau, cea care organiza excursia, e-mail în care-am văzut că urma să fim însoţiţi şi de nişte sconcşi celebri - mă rog, el -, şi anume familia Stanciu. I-am zis lui Titi: “Fată, cum noi ne urcăm mai înaintea lor o să avem grijă să nu stăm lângă ei”. Unde până la Dorna-Arini este drum lung a trebuit să plecăm foarte devreme, în jur de 5:45 – eu -, cei din Constanţa şi Medgidia trezindu-se mult mai devreme. No, am fost singura care s-a urcat de la parc (semafor). Când m-am văzut în autocar am avut un şoc, unde maşina era ful, abia am mai găsit loc în faţă, în a doua bancă lângă un tip de la Operare/ MID, Johnny (a cărui soţie, fosta mea coordonatoare Avon, Mirela, e de-o gelozie inexplicabiă pentru cineva care se află într-o relaţie de 9 ani, de 1,5 fiind şi căsătorită). Era prima dată când îl vedeam pe Johnny. Unde era întuneric în autocar nu am putut vedea cine-i cine, şi unde stă fiecare. Când s-a mai luminat unpic şi m-am întors să fac recensământul am avut al doilea şoc al zilei: cine credeţi că şedea în spatele meu?! Ei bine, era nici mai mult nici mai puţin decât sconcsul! După ce mi-am ţinut respiraţia mi-am zis în sinea mea, precum bunică-mea: „ne-am dat dracu”!! La prima oprire pe care-am făcut-o la Buzău, la un supermarket, am cumpărat un odorizant de cameră, Glade cu aromă de lavandă, un paliativ jenant, dacă ştiam prin ce urma să trec le ceream celor de la Chimic să-mi aducă nişte măşti cu cartuş filtrant, ceva. Ştiu că nu este frumos ce-am să spun în continuare, însă în viaţa mea nu am mai întâlnit un biped/ patruped care să miroase astfel, dacă ar fi tras 5 ani continuu la galere şi tot nu ar fi puţit aşa! Ne-a terminat efectiv pe toţi, cei de pe-o rază de câţiva metri pătraţi. Să mai zic că Titi şi Victorio stăteau vis-a-vis de el? La prima oprire i-am zis lui Titi: „De unde dracu s-au urcat, fată, ăştia, că trebuia să-i luăm de la blocul turn, adică după ce urcam noi?!”. Am aflat mai apoi că majoritatea se duseseră la garajul CNE pentru a prinde locuri. Asta da paranoia de ora 5 a.m.!!

Poate că dacă nu aş avea probleme cu fierea nu m-ar fi deranjat într-atât mirosul tipului. Nu mai zic că, colac peste pupăză, au mai şi mâncat tot felul de senvişuri cu salam şi alte chestii mirositoare care mi-au triplat greaţa...

Şi-o fază de-a dreptul comică: Dl. Stanciu care e foarte dotat IT de felul lui, laptop, GPS – pe care nu i l-a dat şoferului, cică unde acesta nu i l-a cerut!! De parcă omul ştia ce scule cară fiacare cu el! Ei bine la un moment dat îi cade GPS pe sub scaunul nostru, al meu şi al lui Johnny, fapt pentru care tipul se sprijină peste mine să caute obiectul printre picioarele mele, la propriu! Am zis că-mi dau duhul, atunci, m-am băgat cât am putut în colegul de scaun, da’tot degeaba!

No, am ajuns şi la Dorna-Arini în jur de ora 16:20; afară ne aştepta, spre tristeţea noastră, Dl. Director Tehnic, S.G., cel despre care aflasem foarte târziu că va merge cu noi, mă rog, el fiind în CO a venit cu maşina lui.

După ce ne-am cazat am constat că nouă, mie şi Adrianei, ne-au încurcat camera, fapt care a dus la mutarea noastră separată în câte un apartament: ea cu Liviu Delcea, eu cu o familie de 4 persoane, cu 2 copii mici, care m-au distrus psihic cu faptul că dormeau cu uşile deschise şi cu televizoarele mergând, copiii pe desene animate, ăi bătrâni pe Realitatea.

După cazare a urmat stabilirea progamlui, cel pe care-l primisem deja pe e-mail. Ne-a vorbit directoarea complexului care ne-a spus ceva de genul „Bine aţi venit în Bucovina de sus”, ocazie cu care Victorio a corectat-o şi i-a zis că dacă el vrea să meargă în Bucovina de sus, se duce la Chişinău, că aici suntem de fapt în Bucovoina de mijloc. Şi de-aici s-au iscat discuţii, tipa nepricepând la ce anume făcea referire Victor, ba mai mult i-a sugerat acestuia să-i scrie Ministerului Turismului şi celui al Culturii să corecteze denumirea zonei! Jenant, ştiu. Dl. Director a intervenit, ca de obicei, după care ne-a spus să ne facem grupele pentru team building-ul de a doua zi, cel pe banii noştri, mă rog, 50 de lei de la 55 cât se ceruse iniţial. M-a tot întrebat dacă m-am înscris în vreo echipă, că ar trebui să o fac rapid, chestie pe care-am declinat-o de câteva ori, repetându-i „Eu am venit aci pentru munte, deci mâine plec pe munte. O să vin altă dată la team building”. Dacă a văzut că o ţin pe-a mea m-a lăsat în pace. Cel care organiza întrecerile sportive, aşa-zis-ul team building, lucra la Salvamont, drept care am profitat de ocazie şi l-am întrebat de trasee, unde iar venisem cu mâna-n cur, adică fără hartă, nu că aş fi avut.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la Complexul Dorna-Arini a fost amplasarea şi mâncarea foarte bună şi variată şi curăţenia. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost faptul că apa caldă era mai tot timpul rece, camerele erau prost izolate, adică se auzea totul, de ex. cum am stat eu la et. 1 îi auzeam atât pe cei de la barul/ cantina de la parter, cât şi pe cei de la et. 2 care au băut/ povestit constant pe hol, noapte de noapte, asta ca să nu mai zic că am avut nefericrea să stau pe partea cu hota, aşa că dacă deschideam ziua fereastra mă invadau toate mirosurile de mâncare din bucătărie, exact ceea ce-mi lipsea la fierea mea sensibilă! Complexul are la ultimul etaj un centru de tratament, să-i zicem balnear, exact cum au cei de la Iowemed la Cernavodă şi Constanţa. Ei bine, aici nu exista nici măcar o sticlă de spirt, darmite alte medicamante! În pachetul nostru au fost incluse 3 şedinţe gratuite, însă nu le-am putut face deoarece fetele plecau la ora 15:00, iar noi reveneam la 19:00, sau, pentru a face sauna trebuia ca eu să găsesc încă 3 doritori! Am vrut să fac o şedinţă de diater, unde mă dureau genunchii, dar asta nu era gratuită, costând 30 de lei, la Cernavodă fiind 80!!

No, toate bune şi frumoase. La prima masă de seară am mâncat relativ puţin, unde era deja trecut de ora 19, ba mai mult, unde am păpat şi o pulpă de pui, după care mi s-a făcut instant rău, unde eu nu mănânc nimic prăjit sau gras, am luat şi 50 de grame coniac, a să-mi ia greaţa. În seara aia am socializat la greu ba cu cei de la Proiectare, ba cu cei de la Operare/MID, m-am plimbat, după care m-am dus la culcare printre ultimii.

Unde a doua zi urma să plec pe munte am zis să dorm totuşi un pic. Nu cred că am dormit mai mult de 2 ore, cu geamul deschis, pentru că aerul era foarte uscat, când m-am trezit cu o groaznică senzaţie de greaţă şi dureri de burtică, chestii care mi se întâmplă frecvent când merg pe munte şi pap conserve. La 2 noaptea citeam pe WC din Mircea Mihăieş, „Cărţile crude”. După care am făcut un inventar sumar al medicamentelor pe care le iau cu mine peste tot, luând un Nospa, un Colebil, un Omeran şi un Dormir Bien, unde mai vroiam totuşi să dorm ceva. Cea care m-a ucis a fost greaţa, care nu mi-a trecut nici cu Metoclopramid-ul pe care l-am găsit la a n+1 răscolire prin geanta cu hapuri. Am mai reuşit totuşi să dorm vreo oră-două. Când au început să bată clopotele electronice, adică pe la 5 a.m. m-am trezit şi-am început să mă pregătesc de plecare. Nu mă simţeam mai bine, dar unde dormisem un pic, unde afară era extrem de frig (deci plăcut pentru mine) am decis să plec, unde speram ca greaţa să-mi trecă pe drum. Aş fi vrut să beau botuşi un ceai sau o cafea, însă la cantină se deschidea la ora 8. No, pe la 7 eram deja gata echipată cu bocanci şi parazăpezi ca să nu mă umplu de rouă/ praf, cu ceva covrigi în rucsac, cu apă, medicamente şi câteva printuri despre trasee/ zonă. Unde speram să mă încălzesc pe drum mi-am pus pe sub geaca de ploaie/ vânt, Adidas, doar un tricou din bumbac. La toate astea se adăuga trepiedul, pe care l-am cărat de mâner, unde husa a fost de 2 lei, deci s-a cam distrus. Speram să fac poze panoramice. No, am plecat totuşi, un pic nefericită unde nu prea ştiam unde mă voi duce la boscheţi, deoarece în drepata era malul abrupt al Bistriţei, iar în stânga erau case. Erau 2 grade, şi o ceaţă foarte deasă. Ăştia pe Net scriseseră 7. Pentru 7 grade mă pregătisem şi eu; am îngheţat din primii o sută de metri, blugii cu talia joasă erau prea scurţi, unde între timp mă mai îngrăşasem un pic, geaca se ridica cu rucsacul deci eram mai tot timpul cu mijlocul gol, mâinile îmi îngheţaseră pe trepied. Şi cu toate astea greaţa nu-mi trecea deloc. Başca aveam nevoie urgentă la toaletă. Cum la ora aia nu prea trecea nimeni m-am tras şi eu mai pe marginea Bistriţei; bineînţeles că atunci a apărut o maşină, şi după ea o căruţă, mi-am tras şi eu mai bine şapca pe ochi şi mi-am văzut de treabă.

Petru, tipul de la Salvamont îmi spusese că până la Cabana Zugreni fac 3,5 ore, deci erau mai puţin de 20 de km de mers pe drum drept. După primii 5 km am făcut febra musculară a vieţii mele, cea pe care am pus-o pe seama dezhidratării, a febrei, unde toată noaptea-mi fusese cald. Mă dureau toate oasele membrelor inferioare, bocancii şi trepiedul îşi triplaseră greutatea. Şi-acum trebuie să fac o paranteză, cât timp nu dormisem mă tot imaginasem sunând la 112, unde vedeam bine că nu sunt ok, şi-ar fi trebuit să stau la Complex. Cel mai mult mă temeam de ce va zice dl. Director, acesta a fost unicul motiv din care nu am chemat în noaptea aia Salvarea, pentru că niciodată nu-mi mai fusese atât de rău. Categoric ar fi trebuit să rămân în pat, însă dorinţa de-a vedea muntele a fost mai puternică decât bruma mea de raţiune, sau, masochismul meu a învins şi de data asta.

După ce că abia mă târam am mai greşit şi drumul, deci a trebuit să mai fac şi un ocolo. Am continuat să merg în ideea că nu mai e mult până la cabană şi că voi găsi o farmacie pe drum, prin satele străbătute. Nu m-am oprit decât de vreo 2 ori să beau câte o gură de apă, unde am realizat că dacă am să mă odihnesc un pic nu am să mai pot pleca. La un moment dat am simţit că cedez psihic. Între timp mă tot suna Cornelia să mă întrebe despre PR-e/ ProcSys, chestie care mi-a dat ocazia să mă plâng un pic, fapt după care am aflat că este o epidemie, că şi ai ei au bolit. Etc. Am tot suntat-o pe Titi care urma să plec la team building, pentru a o ruga să-mi cumpere medicamentele recomandate de Cornelia. Nu mi-a răspuns nicicum. După 4 ore, mai mult moartă decât vie, am ajuns la Cabana Zugreni, cea la care aş fi putut ajunge în maximum 30 de minute cu maşina! A fost cât pe ce să mă pape un câne, pitbull am crezut eu iniţial. Într-un final şi-au făcut apariţia nişte fătuci. M-am plâns de starea mea de sănătate, şi le-am rugat să-mi dea ceva medicamente, că le plătesc, pentru că-mi este foarte rău. Evident nu aveau nimic. Mi-au făcut totuşi un ceai de mentă, şi mi-au adus câteva linguri de orez. A trebuit să insist serios pentru o cafea... băutura magică după care tânjeam. Le-am cerut o hartă, evident că nu aveau, mi-au spus totuşi tot ceea ce vroiam să ştiu „traseul până pe Pietrosul este destul de dificil şi durează 6 ore, dus-întors, la cum arăţi nu cred că rezişti”. Nici eu nu am crezut. Dacă pe vârf ar fi fost vreo cabană sau refugiu mai că aş fi încercat, în prostia mea, evident. După care am luat cea mai bună decizie din ziua aia, şi anume să mă întorc la pensiune, cu microbuzul, la patul meu iubit. Era trecut de ora 13 când am ajuns la complex, asta după ce m-a luat un moldovean în vârstă într-o rapandulă de Dacie, care m-a umplut de praf, pentru că Bistriţa se trece pe punte în Dorna-Arini doar prin vreo două locuri, destul de depărtate de complexul nostru. Era o zi absolut superbă, toată ceaţa dispăruse ca prin farmec. Aş fi făcut cele mai superbe poze panormice dacă aş fi fost în stare să urc pe Pietrosu. Mi-a venit să plâng de ciudă, nu alta!!

Îmi era atât de rău încât nu am fost capabilă să merg nici măcar ca spectator la team building. Am decis să fac ceea ce mi-a recomandat mama, şi anume: „bea un coniac, ca să-ţi treacă greaţa”.

Am băut coniacul – fără să mânânc nimic - şi-am profitat de faptul că toată lumea era plecată, dormind vreo oră jumate. După ce m-am trezit îmi era şi mai rău. Am mai dat vreo 2 telefoane, după care m-am dus să întreb de o măicuţă specialistă în ierburi de leac, fiind dispusă să mă dau pe mâna oricui. Evident că nu exista o astfel de călugăriţă. Nu exista farmacie în Dorna-Arini, ci doar la vreo 5 km, în Vatra Dornei. Şocul zilei a fost faptul că nici măcar nu m-a întrebat ce mă doare, sau cine e bolnav. După victoria asta mi-am amintit că aici există bază de tratament, deci trebuie să fie şi medic. Era ora 15:00, şi la baza de tratament nu mai era nici dracu!

Unde de 112 nici nu putea fi vorba, am decis să fac ceva şi să uit de greaţă, drept care m-am luat cu alte dureri, adică am mers, şi mers, şi mers pe jos, că altminteri nu ai cu ce, pe drumul forestier până în Vatra Dornei. Am întrebat prima persoană întâlnită în oraş – o bătrână cu nepoata ei - dacă există spital, şi unde este cea mai apropiată farmacie. Exista încă spital, iar farmacia era la dracu-n praznic, da’ce mai conta la cât mersesem în ziua aia! No, am găsit farmacia, dar unde era într-un apartament de bloc nu am intrat, în snobismul meu, m-am dus deci la supermarket-ul albastru de vis-a-vis, plin de alimente... chestii care m-au făcut să vomit instant, nu că aş mai fi avut nevoie de asta! Am revenit la farmacie unde o moldoveancă tânără şi frumoasă mi-a ascultat mult-prea-repetata poveste şi mi-a dat cele mai ieftine medicamente. Am luat în faţa ei tot ce mi-a recomandat, la câte luasem/ băusem în ziua aia, ce mai conta?! Unde team buildingul nu se terminase am sunat-o pe Titi şi i-am zis ca în drum spre casă (complex) să mă recupereze şi pe mine, cu autocarul. După care am socializat cu bătrânii din parc, unde nu ştiam pe unde trebuie să treacă autocarul pentru mânăstire. Nu a mai durat mult şi am simţit că iar am o urgenţă; singurul loc în care-am găsit şi intru a fost un cafe bar, drept care a trebuit să comand ceva, un ceai verde „şi cea mai acră/ amară chestie”, un Kinley. Am ieşit din nou în părculeţul unde aveam să trăiesc apogeul durerilor mele, fiindu-mi mai rău ca niciodată, neştiind ce să mai fac am început să plâng, după care am vomat peste aparatul foto al ăluia bătrân, medicamentele, ceaiul verde şi Kinley-ul. Înainte de asta m-a sunat Tatiana (trilulilu) la cât îmi era de rău mi-au trebuit ceva minute să realize cine e. Toată ziua mă abţinusem să nu vărs, asta ca să nu mai zic că nu mâncsem mai mult de câţiva covrigi înainte de-a lua nişte medicamente.

Unde autocarul nu apărea am plecat acasă pe jos. La masa de seară, cea la care am reuşit să ciugul câte ceva, S.G. m-a întrebat ce-am făcut, i-am zis că m-a blestemat deoarece mi-a fost foarte rău, soţia lui mi-a dat nişte Imodium şi un medicament pentru fiere. În ziua aia am trăit mai mult cu medicamente şi coniac.

A doua zi, dis-de-dimineaţă m-am dus la medicul de la baza de tratament, o doamnă în vârstă, care s-a crucit „domnişoară da’câte medicamente aţi luat!”. Despre coniac nu i-am zis nimic. După episodul cu fierea a urmat cel cu stomacul. Două zile. După stomac am răcit. No, în 5 zile nu m-am simţit bine măcar o oră! De obicei suport durerea, sau cel puţin îmi place să cred asta, însă de data asta chiar am simţit că o să mor, atât de rău mi-a fost!! Paradoxul este că nici acum nu ştiu cauza. Iniţial am zis că de vină a fost ciorba de fasole mâncată pe drum, la Hanul Ancuţei, însă ulterior am aflat că nu am fost singura care a servit aşa cea, m-am gândit apoi la mâncarea de la Dorna-Arini, sau apa de la robinet, cea pe care-am băut-o acolo. Adevărul este că nu am fost singura cu probleme. Însă, categoric, atât de rău ca mine nu a mai fost nimeni!

Mi-am propus ca anul viitor să mă întorc în Bucovina. De mijloc. Cea de care m-am îndrăgostit în ciuda durerilor mele. Să mă reîntorc special pentru munte.

Goosfraba

2011-10-20T19:38:00.004+02:00

Nu ştiu ce mă enervează mai mult: conexiunea la Net, efectele secundare ale Celebrex-ului, cumnată-mea care nu vine să-i ia scrisoarea lui Fawaz, rufele pe care trebuie să le strâng de pe uscător, vasele din chiuvetă cele pe care e musai să le spăl, faptul că trebuie să explic aiurea, iar şi iar, la Protecţia Consumatorului, problemele cu Romtelecom-ul, ca în final totul să rămână exact aşa cum şi este de fapt: bani daţi degeaba!

Ascult Dead can dance. Acum Saltarello.

Nu ştiu cum am să rezist 10 zile cu Celebrex, cu tot Omeran-ul luat. Pe zi ce trece mă conving că antiinflamatoarele nu sunt o soluţie, că de fapt nu există soluţii la acest gen de afecţiune. Viitorul sună sumbru, sper că spiritul să fie tot atât de liber ca şi acum... măcar el.

Acum mă gândeam cum să nu te doară oasele dacă sunt diferenţe de temperatură între noapte ţi zi de mai bine de 20 de grade Celsius?!

No, stai că ceva s-a schimbat: a venit Vasi după scrisoare. Şi-am trecut pe lapte cald de la apă plată, şi pe Leonard Cohen de la Dead cand dance.

Scaunul ăsta a devenit din ce în ce mai incomod; cred că trebuie să cumpăr altul sau să termin cu simulacrul ăsta de viaţă din faţa PCul; mimic legat de cea din urmă nu prea mă mai amuză.

Am să mă întorc la cărţile Cameliei: Haruki Murakami.

Am dat un Google pentru "Goosfraba", unde de fapt vroiam să-i mai ascult o dată pe Adam Sandler şi pe Jack Nicholson cântând "I feel pretty" - http://www.youtube.com/watch?v=Kmv3WlKa6U8 şi-am dat şi peste explicaţia asta: Goosfraba - A word that Eskimos use to calm down their children. Also a word Eskimos use when they're having sex. Ha-ha-ha!

http://www.trilulilu.ro/Dragomara/ddc4555dd15366

Fericiri şi nefericiri cotidiene

2011-10-17T21:29:00.007+02:00

Nu ştiu ce mă doare mai tare: încheietura mâinii drepte – din cauza vremii, stomacul pentru că iar am mâncat usturoi... cu păstrăv, sau pulpele şi fesele din cauza gelului anticelulitic.

Şi iar ascult România Muzical. Până să mă doară mai toate am fost un pic fericită. Despre asta vreau să vorbesc acum.

No, foarte pe scurt: am avut o zi oarecum liniştită, cu multe bunătăţi făcute-n casă – ziua lui Cătălin – cu ceva discuţii despre fete, vacanţă, despre împodobirea bradului – de-am şocat-o pe Titi cu nerăbdarea mea, printre altele am citit câteva chestii interesante şi plăcute. Şi peste toate astea am primit vizita mereu tonică a tipului de la CNCAN, L.G., care este un gentleman perfect neuitând niciodată să ne facă câte un compliment, mie în special, unde eu stau la poveşti cu el. Azi ne-am întâlnit pe culoar, m-a întrebat cum mă simt şi i-am zis „sunt bine, uite, nu mai am herpes şi nu mă mai doare nimic, mai m-am îngrăşat un picuţ dar...”, bărbatul mi-a răspuns „da, văd, eşti frumoasă”, scenă după care ne-am îmbrăţişat, tipul mirosea plăcut, i-am şi spus-o de altfel. După asta fiecare s-a dus la treaba lui; toaletă, treaba mea. Mi-a plăcut îmbrăţişarea lui, am zâmbit în sinea mea şi mi-am zis: „Free Hugs! Ce idee bună!”.

În jur de ora 16 tocmai când mă pregăteam de plecare mă sună Luminiţa, îniţial unde am văzut un nume cu „S” am crezut că mă sună Luminiţa Soare, coordonatorul meu Avon dintr-altă viaţă. După ce-am răspuns am realizat că era prietena mea Luminiţa de pe TriluLilu, care mi-a spus că-mi verific mail-ul Yahoo! că nu-ştiu-ce fişier mi-a trimis, şi că e musai să-l văd şi să-i dau un răspuns. Unde trebuia să spăl congelatorul, nu mâncasem nimic la 12, şi la 18:00 trebuia să plec la masaj i-am zis că nu am timp, moment în care ea s-a enervat ca de-obicei încercând să-şi impună voinţa, cum că nu durează mult, doar un minut şi ceva etc. Modul acesta de-a se impune este una dintre chestiile care mă calcă pe nervi la ea.

No, am ajuns acasă şi-am zis că mai întâi de toate să mă schimb în haine de masaj, după care să mă apuc de congelator, unde alimentele stăteau la temperatura camerei de 4 ore. Între timp am pornit şi PCul. Şi-acum urmează prima nefericire a zilei, am căutat mai bine de-o jumătate de oră pantalonii mei de running, cei foarte mulaţi şi destul de rezistenţi la vânt, pe care-i port după ce vin de la masaj, unde stau învelită în folie întreaga noapte. Am verificat amănunţit fiecare cameră, coşul de rufe, sportul cu rufe puse la uscat, etc. etc. până şi în cămară m-am uitat. Pantalonii nu şi nu! Am devenit un pic isterică, şi-am aruncat toate hainele sport în mijlocul dormitorului, cu toate că ultimul morman de genul ăsta zăcuse neatins două săptămâni, după care unde urma să am musafiri a fost musai să-l fac să dispară. În timpul ăsta am refuzat să mă îmbrac, bântuind prin casă în maieu şi-n tanga... Unde am văzut că nu dau de pantaloni am zis să iau o pauză şi să o rezolv pe Luminiţa. După aproape un secol cât îi ia PCului să porească am constat că prietena nu-i trimisese niciun fişier pe mail-ul Yahoo! însă-mi lăsase un mesaj critic legat de gramatica mea pe TriluLilu. Era exact ceea ce-mi lipsea! No, i-am trimis un mail grăbit cum că nu-mi place gluma ei cu e-mail-ul invizibil, că dacă nu-i place ce şi cum scriu să nu mă mai citească, dar dacă ţine musai să-mi comenteze upload-urile este liberă să o facă, unde nu am de gând să-i şterg postările. După care am mai băgat o rundă de spălat la congelator cu apă caldă şi oţet şi vreo 3-4 de căutat pantalonii, deja începuseră să-mi îngheţe fesele. Bineînţeles că nu i-am găsit. După ce-am decis să iau a n+1 pauză de căutare am dat o geană pe la PC unde am văzut ce vrusese de fapt Luminiţa să citesc: un filmuleţ cu pozele mele cu puiuţii din Gura Humorului, poze comentate de mine. Pentru prima dată mi-am citit şi eu comentariile, chestie care mi se întâmplă o dată-n an. Ei bine am rămas impresionată, mă rog foarte emoţionată, după care mi-am spus „şi nici măcar nu m-am străduit”, i-am zis Luminiţei că fotografiile sunt publice, deci poate să facă ce vrea cu ele, FĂRĂ a-i mulţumi însă pentru gest. Mă aştepta congelatorul, pantalonii invizibili, îmi era foame, în mai puţin de-o oră trebuia să plec, şi-mi mai era şi frig.

Nu ştiu de ce-a făcut acel gest, adică bănui că el face parte din modul acela al ei, deloc plăcut de a-mi jigni inteligenţa periindu-mă (a se citi lăudându-mă excesiv). Îmi pare rău că nu i-am mulţumit, după cum i-am spus la telefon aveam treabă, şi-apoi eram încă sub influenţa mesajului de pe TriluLilu.

No, mulţumesc frumos! A fost un gest superb! Îmi cer scuze că nu l-am apreciat cum trebuie la momentul respectiv, însă te rog să reţii: aveam alte priorităţi.

Încă unul dintre gesturile superbe ale zile a fost sacoşa cu Haruki Murakami, cea pe care mi-a adus-o Willy de la prietena mea Camelia.

Noapte bună!

PS: am dat pantalonii în urmărire generală prin Interpol. Mâine am să-mi pun şi un sistem video cu circuit închis, unde am cam obosit să nu-mi găsesc lucrurile. Oare este cazul încep un tratament împotriva bolii Alzheimer?! Sau te pomeneşti că a mea casă este locul spre un alt univers? Unul interzis.

Concursul Naţional de Anduranţă. Arpad a plecat la ora 9 din Câmpulung Moldovenesc şi a ajuns la aproape ora 16 la intrare în Putna; a făcut mai bine de 80 de km continuu, incluzându-i şi pe cei 10 în care s-a întors căutând potcoava lipsă. Calul valorează 10.000 de euro. Jokeul "mult mai mult" astfel a afirmat Arpad.

Pierdut potcoavă nenorocoasă. Găsitorul să o îngroape cât mai adânc, vă rog.

Prima menstruaţie.

2011-10-15T20:47:00.003+02:00

Staţi calmi nu e vorba despre mine, nu numai despre mine. E 20:13. Toamnă. Şi plouă. Anotimpul meu preferat. Vremea mea preferată. Am dat florile jos de pe pervaz şi-am deschis geamul pentru a simţi mirosul ploii. Cu uşa închisă şi tot simt curent. În apartamentul ăsta de pe colţ este curent peste tot, cu toate că singurul geam deschis este numai aici. Picăturile cad cu zgomot peste aparatul meu de aer condiţionat, cel folosit de 5 ori în 2 ani, peste prelata de la balconul de la living, şi cel mai zgomotos, peste tabla de la balconul de deasupra. Am nasul înfundat şi nu simt nimic, am deschis deci plasa de la geam pentru a simţi miros de pământ ud. De pe hol mă bruiază maşina de spălat, am pus-o deja la 800 de rotaţii, unde e frig şi umezeală.

Este seară de operă la România Muzical. Habar nu am ce se cântă, unde mai tot timpul am fost pe balcon sau prin bucătărie nu am putut apuca începutul reprezentaţiei în italiană.

Trec maşini pe stradă şi auzul meu e din ce în ce mai distras. Mă doare capul, unde am umblat numai în şosete pe gresie simt că răcela a revenit.

Povestea de azi nu ar fi trebuit spusă, însă evident nu mă pot abţine. Pentru a proteja personajele am să le spun numai iniţialele.

Stăm, ca de obicei, faţă în faţă la un pahar de vin, vorbind despre copiii mei şi copiii lui. Îl rog să-mi povestească despre cum i-a venit mestruaţia fiicei celei mari.

„Eram la muncă şi mă sună J.: ”Tati cred că am o problemă, ăăă... cred că mi-a venit ciclul.” O întreb dacă curge mult şi o trimit la farmacie să cumpere tampoane, tampoane nu OB-uri: două de noapte, două de zi. Între timp îmi întreb câteva colege despre ce şi cum trebuie făcut. Zâmbesc cu gura până la urechi şi-i zic: „bine măi, de ce nu m-ai sunat pe mine, cea care am experienţă la ţinut lecţii de educaţie sexuală?!”.

El: mai pe seară, când am ajuns acasă le-am luat pe amândouă: J. – 14 ani la sfârşitul lunii (protagonista) şi pe D. (7 ani în decembrie) să le învăţ ceea ce nici eu nu aveam habar, adică cum se pune un tampon. I-am zis cele mici: hai, dezbrăcarea, scoate-ţi pantalonii şi chiloţeii. I-am dat o pereche de chiloţi de-ai lui J. şi un tampon. D. m-a privit uimită: „tati, da’eu nu mai port demult pampers”. (afirmaţie la care eu m-am tăvălit pe jos de râs, după care i-am zis: „măi, tu chiar nu eşti normal! Ai şocat bietul copil!! Eu înţeleg că ai vrut să ţii o singură lecţie, dar totuşi trebuia să mai aştepţi să crească un pic!) După toate acestea cei trei s-au lămurit în sfârşit despre ce şi cum îi foloseşte în perioada delicată din lună, unei fătuci. Sunt mai mult decât conştinetă că nu e nimic de râs, şi că nu un tată ar trebui să ţină aceste lecţii, am tot respectul pentru el – chiar mi l-am imaginat peste 25-30 de ani atât de iubit de aceste fătuci – însă chiar nu m-am putut abţine să nu râd de povestea lui.

Ani la rând am visat că ţineam lecţii de sexologie copiilor. Chiar am comentat şi râs copios de asta pe varii forum-uri, în vise nu am reuşit să scap nicic um de partea oarecum perversă a educaţiei sexuale. În ceea ce mă priveşte eu una am simţit profund lipsa de comunicare maternă pe teme sexuale, cele care m-au salvat au fost cărţile din biblioteca familiei: „Adolescenţa” şi „Vita sexualis” şi oarecum penibilele discuţii cu tata. Mi-aş fi dorit o altfel de mamă. După acest gen de experienţă mi-am propus ca sexualitatea să nu fie niciodată un subiect tabu între mine şi copiii mei. Repet: ani de zile am visat că ţin lecţii de sexologie copiilor. Ani de zile am luat aceste vise ca pe-o glumă. După ce le-am cunoscut pe Lori şi pe Ruxi am realizat că totul are un sens, că viaţa mea fusese programată de altcineva care încerca să mă facă conştientă de chestia asta mult mai înainte de a o trăi efectiv.

Şi într-una din seri le-am vorbit fetelor despre sex, copiluţi şi boli cu transmitere sexuală, în faţa PC-ul, vizualizând poze cu organele reproducătoare feminine etc. Nici mama lor, nici şcoala nu făcuseră încă asta. Lori (13 ani, pe 8 februarie anul viitor) cea mai interesată de subiect bănuia câte ceva, Ruxi (10 ani în mai a.c.) era total neştiutoare. Evident că le-am vorbit şi despre contracepţie, dând - în direct - eternul exemplu cu banana şi prezervativul, fază la care am realizat că am exagerat teribil în ceea ce-o priveşte Ruxi, ea fiind încă în regatul păpuşilor. Sunt conştientă că Ruxi nu avea nevoie de această lecţie, că i-am bulversat oarecum universul interior, însă am vurt să am cu ele relaţia pe care mama mea nu a avut cu mine, deloc cea similară pe care o are mama lor cu ele. Nu le-am minţit niciodată, le-am spus absolut totul despre orice, practică care simt că e reciprocă. Pe zi ce trece le înţeleg şi iubesc tot mai mult, percepându-le ca şi cum ar fi o anexă a mea, adică nu mai am aşteptări, considerând totul aşa cum şi este de fapt, o lecţie de viaţă.

I-am spus lui: ştii, mai am o singură zi e concediu, însă tot îmi doresc să le iau pe fete acasă, în vacanţă, unde ştiu că şi ele aşteaptă asta. Vreau ca după 1 ianuarie, când se reduc tarifele, să mergem la munte o săptămână, problema e că nu a niciun ban. El mi-a zis, foarte revoltat, să uit de ele, că dacă vreau copii, le pot lua liniştită pe ale lui. Eu încă le vreu pe Lori şi Ruxi. Mona mi-a propus să fac o campanie de strângere de fonduri – chestie de care chiar nu am habar.

PS: când să pun postarea asta nu am mai mers nimic pe Net. Ca de obicei. Să turbez, nu alta. Am dat al n+1-lea telefon de acest an, la Romtelecom Suport Clineţi, unde am aflat că parametrii se încadrează în limita normală, adică cea în are nu pot upload-a niciun fişier video pe TriluLilu. 120 de euro şi scap de Romtelecom. Îmi vine să împuşc pe cineva când eu plătesc 100 de Mbps, şi am maxim 7-8, după cum i-am zis tipului problema mea e upload-ul, cel care nu merge mai mereu, cică 0,6-0,7 e în limitele normale. Vai ce glumă bună!

O poveste într-un an

2011-10-12T23:30:00.002+02:00

E încă miercuri, cea mai productivă zi din săptămână, după spusele celor de la Europa FM. Afară sunt 14 grade, în casă 19, exact la cât pune Jim centrala-n Canada, iarna, adică destul de frig. În dormitor am băgat aerul condiţionat, aci prefer să tremur unde nu am prize în care să pot băga consumatori puternici.

Povestea de azi ar trebui să fie despre nişte copiluţi din Gura Humorului, cum însă am scris-o deja de câteva ori în minte îmi este destul de lene să o mai fac acum şi fizic, şi unde mai pui că mâinile mele sunt foarte uscate, chestie care mă deranjează la tastat, parcă mă ţine pielea; nu-mi dau cu cremă pentru că aş murdări tastatura etc.

Azi este ziua lui Gabriel Andronache. Mă întrebam acum oare cîţi ani au tecut de când îl cunosc. Cred că sunt mai bine de 7-8. Parcă ar fi fost în altă viaţă. Mai aveam prin cămară o şampanie, brut, pe care-o păstrasem, cred, pentru Juan, unde numai noi doi bem brut. Tocmai ce mi-am pus un pahar. Nu are absolut niciun gust, unde tocmai ce mă spălasem pe dinţi. Privesc biroul şi râd, masa e plină de batiste de hârtie folosite, sticla de şampanie tronează aburindă lângă braţul veiozei de la Ikea de pe care mă priveşte un Erik, sugaci obez şi un steag al României în miniatură, ţesut, cumpărat pe bani grei, sâmbătă, de la Marginea, comuna în care se fac acele obiecte ceramice mai mult sau mai puţin tradiţionale.

În nopţile trecute de insomine şi suferinţă mi-am amintit ce mi-a scris Niciaşa într-un mesaj privat „am să veghez asupra ta oriunde mă voi afla”. Nu am dat importanţa necesară aceste fraze la prima ei lectură, iar zilele astea mi-a părut foarte rău, realizând în sfârşit că altcineva important pentru mine s-ar putea să părăsească curând această lume. M-am întrebat câţi ani va fi având tipul, după ce-am făcut sumare calcule am ajuns la concluzia că că trebuie să aibă peste 80, şi că s-ar fi cuvenit să renunţ şi eu măcar o dată la paranoia legată de actul de-a mulţumi. Am avut nişte mustrări de conştiinţă groaznice, gândind că tipul s-ar putea să moară până să apuc a-i spune eu că am realizat în sfârşit ce înseamnă „am să veghez asupra ta oriunde mă voi afla”. Însă toate acestea s-au întâmplat după ce-i cunoscusem deja pe copiluţii din Gura Humorului.

Varianta foarte scurtă e asta: ne oprisem undeva la ieşirea din Gura Humorului pentru a lua masa, la un restaurant, după care urma să mai vedem ultima mânăstire din ziua aceea: Voroneţ. Unde eu aveam de două zile cea mai cruntă criză biliară, clasică, greţuri peste greţuri, stat pe WC cu orele, febră, crampe musculare etc. numai de mâncat nu-mi ardea, drept care am decis să mă plimb prin oraş, eventual să fac câteva fotografii. M-am întors deci în oraş trecând râul Humor de vreo câteva ori, când pe pod, când prin gârlă, pe la gară, pentru că în aproape 2,5 ore (!) cât a durat masa m-am dus şi-am revenit la autocar de cel puţin 4 ori, din toate cele 4 puncte cardinale!! Cu toate că eram o epavă din punct de vedere fizic - nici acum nu-mi explic pasiunea asta pentru făcut zilnic zeci de kilometrii - probabil că mă luam cu alte dureri şi mai uitam de greaţă... La un moment dat am făcut chiar imprudenţa să intru într-o cofetărie şi să cer o Ora 12 şi o cafea, după care să socializez cu vânzătoarea şi clienţii. Am discutat şi fotografiat chiar şi o bătrână în costum naţional, o biserică şi centrul oraşului din varii poziţii. După care m-am întors pentru ultima oară la autocar, evident încă nu terminaseră toţi de mâncat. Am simţit că mă apucă disperarea; dacă aş fi ştiut cât de aproape este Voroneţul aş fi pornit pe jos, însă cum nu ştiam asta am zis să-mi concentrez atenţia pe obiectele înconjurătoare. Când sunt foarte obosită sau stresată mă relaxează enorm să privesc, înţeleg şi admir, şi asta se întâmplă de obicei după-amiaza când eu nu mai văd fizic nimic, dracu’ştie de ce! De data asta nu a fost ca de obicei, ochii nu mă deranjau deloc, drept care i-am aruncat peste un gard dărăpănat peste care atârnau nişte covoare prost spălate şi care ascundea, vorba vine, o curte plină de copii. I-am numărat: erau 5, cam mulţi pentru o singură familie, şi destul de diferiţi la înfăţişare. M-am minunat cu voce tare „Vai, ce de copii! Şi ce frumoşi sunt!”. No, atât le-a trebuit, după care mai bine de 40 de minute nu am mai scăpat de ei, sau ei de mine, vorba vine. Copiii făceau parte din două familii care locuiau cu chirie în aceeaşi casă. Aida, fetiţa blondă cu ochi albaştri – 4 ani şi Edy – 2 ani sunt copiii primei familii; Denisa – 5 ani, Narcisa – 3 ani şi Melissa – 2 ani sunt copiii celei de-a doua familii. Cât timp am vorbit eu cu ei prin curtea sărăcăcioasă şi mizeră şi-a făcut apariţia mama celor 3 fetiţe şi tatăl Aidei şi-al lui Edy, tineri, foarte slabi şi devreme îmbătrâniţi, mi-au zâmbit ambii, jenaţi, neîntrebând nimic despre pozele pe care deja începusem să le fac copiilor lor. Aida şi Denisa erau cele mai sociabile. Aida mi-a povestit – fără să o întreb, istoria familiei întregi – cum tata o bate şi pe ea şi pe mami, cum a chemat odată bunica Poliţia, despre cum se va muta ea cu bunica, când va creşte un pic mai mare, despre fratele mai mare, Claudiu, cel crescut, cred, de bunici. Aida avea un fel foarte relaxat de-a fi, şi dacă aş fi fost psiholog nu cred că aş fi putut să o conving să-mi spună mai multe. Şi acum ca să vă imaginaţi scena: eu mă sprijineam peste gardul care se balansa sub greutatea mea, pe covorul încă umed care murosea a urina şi a mizerie, mă străduiam să fiu atentă la ce spun copiii, să fac câte o poză, încercând să-mi ignor colegii de grup care începuseră să se adune şi făceau tot felul de comentarii care mai de care mai cretine, de genul „Cristiana lasă covorul oamenilor!”etc.

Denisa şi Aida erau prietene bune. Denisa era o altfel de fire, mai timidă şi mai ruşinoasă. Fetiţa avea buze de-o senzualitate aparte, ochişorii vii şi jucăuşi, cafenii, era o plăcere să o priveşti vorbind şi gesticulând, toate surorile erau copia fidelă şi mult mai fragedă a mamei lor.

Eu eram în extaz mângâindu-le faţa şi părul, neînţelegând pentru cine este tot spectacolul ăsta. Cele două: Denisa şi Aida se lăsau răsfăţate. În 40 de minute nu ştiu dacă am spus mai mult de trei fraze. Ele au vorbit continuu despre ce-au vrut ele. Şi acum să vă redau câteva fragmente de conversaţie:

Aida: „ăă... să ştii că Denisa s-a pupat cu un băiat, Nicu, şi eu i-am închis în clasă, ca să nu-i vadă nimeni”. Denisa roşeşte de ruşine. Eu rămân perplexă. Aida: „s-a pupat pe obraz, pentru că numai părinţii au voie să se pupe pe gură”. Eu, abia respirând: „parcă aşa mai merge... ştiţi nu e bine pupăm pe nimeni pe gură pentru că luăm viruşi şi răcim... aşa ca mine (ce era să le zic la 4, respectiv 5 ani!). Aida: „Şi unde sunt soţul şi copiii tăi?” I-am explicat eu cum stă treaba, că nu toate fetele au soţ sau copii, după astea m-au întrebat despre numele colegilor. Cum Liviu era prin zonă, el a intrat în colimator: Liviu e soţul tău, nu?! (prilej cu care Liviu, evident neştiind discuţia, îl luase totuşi, instant, pe fii-su, Bogdan, de lângă gard).

Aida: „da tu ai iubit? Şi cum îl cheamă?”. Denisa: „dacă îţi faci un iubit, îl iei la tine acasă, nu?!” Eu: „Ha?!”

Eu: „Când ai să fii suficient de mare, aşa ca mine ai să poţi face ce vrei.” Denisa: „Dar eu sunt mare, de ce nu pot face ce vreau?!”

Şi după asta am vorbit despre bătaie, le-am tot repetat, în perplexitatea mea, că nimeni, „da’nimeni” nu are voie să dea în ele, nici măcar părinţii. După ce mi-au povestit tot ce-au dorit, le-am spus şi eu cum mă cheamă şi de unde sunt. La întrebarea „ce e marea?” Denisa mi-a răspuns: „o piscină mai mare”, remarcă la care Aida a adăugat „are şi bărci”.

Cât timp am vorbit cu cele două, mă rog, mi-au povestit ele, ceilalţi copii au stat pe lângă noi neimplicându-se în nicio dicuţie. Când a fost aproape să plec – eu le povestisem deja de excursie, autocar etc – Aida i-a zis Melissei (sora cea mai mică a Denisei): „hai, vino şi întinde mâinile către ea – adică eu - să te atingă”. Acesta a fost momentul în are am realizat că toate discuţiile acele nu au fost despre şi pentru mine, că eu nu am fost decât un intrument, că acei copii văzuseră în mine pe cu totul altcineva, a fost unul dintre cele mai profunde sentimente pe care le-am trăit vreodată, dincolo de empatie şi de dragoste – ceva ce trebuie spus şi dus mai departe. De aceea, seara, când am retrăit povestea, primul care mi-a venit în minte a fost Niciaşa. M-am temut că nu am să mai apuc să-i spun povestea.

Fotografiile copiilor sunt aici: http://www.trilulilu.ro/Dragomara/8fd6a939cbd4a6

Somnic dulcic, gândăcel!

2011-10-01T01:30:00.001+02:00

Evident povestea de azi este din ciclul „despre cu totul altceva am vrut să scriu”.

Dar să încep cu cu începutul: este sâmbătă, ora 1:33 am, tremur de frig, şi asta de mai bine de-o săptămână, mâine am să scot pilota de iarnă, că nu mai rezist. Tocmai ce mă băgasem în pat după o serie de filme cu „crimi” – cum ar spune moldovenii, sau colegii mei de la SCMA + aripa masculină SPS - pe DolceFilmBoxExtra, filme la care o bună bucată din timp am dormit. No, mă băgasem în pat când am auzit iar zgomotul acela atât de enervant, similar unui ţiuit... electric. Unde de data asta am realizat clar că nu-mi imaginez ceea ce aud, m-am ridicat din pat crezând că vinovat este CD-Player-ul foarte obosit (vezi remarca despre moldoveni, de mai sus) cel care săptămâna trecută m-a enervat la culme, unde singurele CDuri pe care le mai citeşte sunt cele noi, adică ălea pe care nu vreau să le ascult eu. L-am scos din priză, însă zgomotul continua la fel de enervant. După ce-am mai asculat un pic, am realizat că el vine de fapt de la umidificatorul pe care-l folosesc, de obicei, numai iarna, cel care-mi face continuu o baltă (de apă) pe parchet. Am aprins lumina, gândindu-mă că l-am lăsat pornit, şi asta de mai bine de 6 luni. Nu, nu era pornit, numai funcţia de ionizare a aerului rămăsese activă. După descoperirea asta epocală, evident că nu mai mi-a fost somn, cu toate că încontinuu casc - încă. Am pornit PCul, am pus un polar pe mine, am închis toate geamurile şi-am pornit România Muzical – tocmai ce s-a terminat Concertino etc... acum urmează 6 lied-uri de Shumann. Dacă mă calcă ceva pe nervi, aia este muzica în germană, cea din care nu pricep o iotă. No, am trecut pe Radio Romantic, altă chestie care mă calcă constant pe nervi e continua schimbare de frecvenţă a posturilor de radio online. Nu-mi place nici Radio Romantic aşa că am trecut pe România Cultural, unde cred că e o piesă de teatru despre moştenierea lui „don Prospero Ribera”. Destul de suportabilă. Încă.

Azi, pe seară, când mă pregăteam să-mi fac eterna şi atât de iubita salată verde cu ton şi ceapă roşie am constatat că iar am uitat să iau pastiluţa natursită de dormit: Bien Dormir (melatonină – că „e” de mai multe feluri), o capsulă portocalie, plină de diverse plante somnoroase, oarecum eficientă, recomandată de-o foarte amabilă doamnă farmacist. No, am uitat să o iau, chestie relativ curentă, ceea ce m-a mirat însă a fost faptul că atunci când am mutat capsula de pe fundul de lemn unde-o lăsasem, am constat ea fusese deteriorată şi că aveam, fără să vreau, acces la plăntuţe. Unde cu o seară înainte abia o scosesem din folie, mi s-a părut improbabil ca ea să fi arătat aşa iniţial. M-am gândit preţ de câteva secunde, după care mi-a picat subit fisa şi am izbucnit în râs: ştiam cine e inculpatul! Gândăcelul meu imens şi negru, cel peste care dau din când în când, atunci când mă loveşte setea în mijlocul nopţii, cel care are predilecţie pentru blatul mobilei de bucătărie, şi care-mi calcă regulat, cred – bolul cu cereale – pregătite pentru dimineaţă. L-am văzut de cel puţin 3-4 ori, fără a-l putea ucide, din nefericire. Când am realizat că este vorba de el, m-am tăvălit pe jos de râs, întrebându-mă ce efect a avut Bien Dormir asupra lui. Acum trag concluzia că subconştientul meu m-a ţinut trează pentru a verifica dacă tipul a dat colţul – aşa cum sper eu – sau nu (într-o vreme tata descoperise nu-ştiu-ce capcană din plastic, impregnată cu insecticid, care ucidea instant gândacii cu care intra în contact. Ei bine, de una dintr-asta am acum nevoie). Nu am aruncat capsula naturistă, ba mai mult am vrut să-i fac o poză, însă m-am luat cu altele. Am decis să o las în aceeaşi poziţie, până va fi devorată complet de către restul familiei colocatarului meu gândac – pentru că Titi mi-a zis că dacă e un gândac... ăăă... e o întreagă familie „şi trebuie să iei totul la mână, să arunci ce nu foloseşti, să speli restul”. Ha?! Ăăăă... chestie pe care evident că nu am făcut-o pentru că sunt al dracului de comodă, deloc paranoică, şi oricum eu vreau să-mi măresc familia: o fătucă expirată, o agapornisă criminală, un gândac drogat. Măcar el, să fie un el. End of story. România Cultural e fantastic.

Gândăcelule vino să ascultăm împreună teatru radiofonic... nocturn. Dacă dormi defenitiv, te iert, altminteri promit să nu.

În absenţa ta.

2011-06-28T20:12:00.004+02:00

În absenţa ta au înflorit salcâmii. Şi teii. Şi trandafirii, cei pe care-i iubeşti atât. Dar şi ce dacă! Nimic nu mă mai fascinează. Nu-mi mai primesc demult infima porţie de morfină speranţă pe care Dumnezeu le-o dă muritorilor de rând. Asta când muritorul de rând nu e anesteziat de iminenţa creditelor scadente, adică când nu confundă suprevieţuirea cu sensul vieţii.

Absenţa ta a erodat castelul de nisip al prezenţelor cardinale, transformând balamucul existenţei într-un orfelinat cu un singur locatar: eu.

În absenţa ta am văzut o groază de filme inutile despre oameni fericiţi, sau nu, care-şi găsiseră împlinirea vânzându-le iluzii însetaţilor de alte vieţi, noi, tembeli spectatori. În absenţa ta am citit ceva cărţi care nu şi-au mai făcut efectul.

În absenţa ta m-am făcut frate de cruce cu pietrele, depunând solemn jurământ de tăcere şi nemişcare, sperând la eternă nedurere.

În absenţa ta au murit mare parte a cuvintelor, iar sunetele complotează şi ele împotriva mea vorbind o limbă din ce în ce mai străină. Nu mai recunosc ce ascultam cu plăcere ieri.

Ieri am ascultat ore în şir Ifran. Azi, aceleaşi melodii mă deprimă cumplit.

Asta este pentru tine: http://www.trilulilu.ro/Dragomara/cd04359e2bb932

Salută-l, te rog, pe Sfântul Petru din partea mea, omule din fiecare insulă, mâine este şi ziua lui.

Crezi că am să mai fac vreodată fotografii?! (În afară de munţi nu-mi mai spune nimic, absolut nimic. Zilele astea am încercat să privesc, înţeleg şi apreciez un album cu peisaje sumbre de toamnă, mi-a repugnat total!)

Aaa... şi mi-au plăcut totuşi două filme văzute recent. Primul este un documentar despre incidentele tragice petrecute în Pasul Hillary din Everest, în 10/11 mai 1996. Mai bine de două zile am fost ca în transă citind şi recitind pe Net despre eveniment. A fost unul dintre cele mai ciudate şi oarecum inexplicabile sentimente de extaz... cultural, vizual şi spiritual pe care le-am trăit vreodată, drept care mi-am propus chiar să cumpăr filmul. Cel de-al doilea film se numeşte Knockin' on Heaven's Door şi este despre doi tineri care află că vor muri în curând şi-şi propun să-şi îndeplinească cele mai ascunse dorinţe, asta şi după ce dau peste o servietă cu un milion de euro. Unul dintre ei visează să vadă marea şi să-i cumpere mamei maşina pe care i-a cumpărat-o Elvis maică-sii, celălalt vrea să facă sex cu două partenere.

Mă gândesc acum că ar trebui să-mi fac şi eu o listă, pentru orice eventualitate. Îmi mai lipseşte doar servieta cu euroii. :-)

[unele melodii sunt în turcă, cred. Am să o pun pe Leman să-mi traducă. E frustant să nu ştii ce spune. Şi asta e pentru Sfântul Petru: http://www.trilulilu.ro/Dragomara/a65666ebc62daa şi aşa nu se înghesuie nimeni să le asculte. ]

Update 30-iun-2011:

Despre cum mi-am pierdut răbdarea

2011-02-28T21:00:00.021+01:00

De mai bine de 10 ori m-am gândit că voi scrie despre întâmplarea de zi. De mai bine de 10 ori postarea purta un titlu diferit. Oricât m-aş strădui nu-mi amintesc acum niciunul. Atât de mult au contat, pentru mine, la momentul respectiv.

Am să încep atipic, şi anume cu concluzia: nu, nu mi-am pierdut răbdarea - nu aveam cum să-mi pierd ceea ce n-am posedat niciodată - ci doar am ajuns la concluzia că în ţara asta nu mai este de trăit. CATEGORIC NU MAI ESTE DE TRĂIT. Mă rog, nu dacă nu eşti vameş, sau parlamentar.

Şi acum ar trebui să adaug că-mi iubesc ţara. Racii sunt prin definiţie patrioţi. De ce dacului nu m-oi fi putut naşte la şapte luni - mă întreb acum pentru prima oară, în 30 de ani - numai Dumnezeu ştie?! Oare?!

No, zilele astea mi-am reamintit cum obişnuiam să mă tot întreb despre sensul vieţii. Despre cum mă rodea, atât de FIZIC, întrebarea asta. M-a mirat faptul că, cu toate că încă nu am găsit acel rost, CHIAR nu-mi mai pasă. M-am roadat şi ERODAT, într-atât de mult nu-mi mai pasă. Asta ar fi absolut normal dacă sentimentul nu ar veni ca o schimbare fizică de poli.

Deci nu mă mai interesează sensul vieţii, deoarece - fără să-mi doresc, şi fără să vreau - am avut sentimentul că numai nebunii şi bolnavii incurabili (eufemism pentru idioţii sadea) cred că l-au găsit. Cu toate că i-am admirat şi invidiat întreaga mea viaţa, am decis să mă dezic de ei, şi să fiu muritorul de rând, cel care nu dă doi bani.

De fapt, cea care-a primat aci a fost sinceritatea vis-a-vis de mine. Am învăţat, şi tot învăt, de mai bine de trei luni ce înseamnă a fi bun, uman şi sensibil. "Cristina nu mai avem şampon. Cristina nici gel de duş nu mai este. Cristina îmi pare atât de rău după zecile de minte pierdute pentru că nu mi-ai încărcat cartela."

Şi totuşi răbdarea mi-am pierdut-o după ce m-a pus dracu să deschid factura Romtelecom de luna asta, cea despre care io ştiam că trebuie să fie 0 (zero). Evident că nu a fost aşa. Providerul/ Operatorul meu iubit îmi trăsese a nşpea mia ţeapă. În weekend-ul meu şi aşa ratat, evident, am crezut că este o glumă proastă. După ce-mi dăduseră nu-ştiu-ce compensaţie, acum îmi încasau 271,73 Lei pentru un Kit Dolce HD Zapper suplimentar, adică al doilea decodor Dolce HD, şi-asta cu toate că io am un singur TV pentru care achiziţionasem, evident, un singur decodor, în 24 de rate, cel care cu tot cu MAX PACK+ (numai HBO HD) trebuia să coste 8,12 euro.

No, şi-am am crezut că mi-am pierdut răbdarea când şeful meu a ţipat la mine azi: "dacă nu găseşti IRul ăla înainte să-l aducă Corespondenţa ai să stai aici până la 7 (19:00, sau 7:00 a doua zi, habar n-am!). Şi ăsta va fi mărţişorul tău." La care M. a râs, ca o idioată. Erau cu toţii în şedinţă, altmineri i-aş fi zis câteva. Era prima dată când simţeam nevoia asta.

De fapt nu am simţit că-mi pierd răbdarea zilele astea, ci doar am avut un imens sentiment de dezgust şi greaţă profundă faţă de ţara asta şi de toate autorităţile care-o reprezintă. Am realizat că în ţara mea primul care te fură e statul, că în zadar sunt eu corectă, pentru că întotdeauna va exista un operator, o firmă de servicii, etc. care-şi va bate joc de mine, sub blâna oblăduire a puterii.

Nu ştiu ce m-a deranjat mai mult: faptul că au îndrăznit să mă tragă în piept, sau că m-au considerat din start idoată, deci bună de muls?! Azi am simţit EFECTIV că în ţara asta nu mai este de trăit.

După un week-end de coşmar şi migrene, azi, după ora 18, am sunat la ClickNetTelVerde. Evident că după ce s-a aflat care e oful meu, s-a şi întrerupt aplelul. După care s-a întâmplat ceva absolut miraculos: am dat de-a doua persoană profesionistă - ca să zic aşa - din Romtelecom. Nu ştiu cât a fost ipocrizie, şi cât sinceritate, regret că nu i-am reţinut numele. Tipa a fost incredibil de amabilă. Dacă ar fi fost firma ei chiar aş fi îndrăgit-o. Mă rog, şi mai mult o simt acum.

No, am obosit. Am obosit să mă tem, şi mai ales să constat că tot mi-s înşelată. Nu ştiu, probabil că ăsta este noul trend.

Înţeleg că suntem vai de capul nostru, da'totuşi...

No, şi ăsta este MaxPack+ (HBO HD, singurul, de fapt) pachet comandat online, cel pentru care

a trebuit să trec printr-atâtea... minciuni.

PS: Şi mâine mă duc să le văd pe fete. Pentru că nu mai au şampon, gel de duş, minute Vodfone. Şi altele. Vorbim zilnic, mai bine de-o oră. Nici dacă ar sta lângă mine nu aş şti atâtea. Azi i-a expirat abonamentul lui Lori, unde nu m-a asculat şi a sunat în Belgia, i-am promis că nu am să-i reîncarc o lună, cartela. Am să o sun eu.

Au fost, SUNT, zile în care am vrut /vreau să uit de ele, zile în care mi-e dor de viaţa mea de dinainte de-a le cunoaşte. Cu fiecare nouă zi sunt tot mai conştientă că numai împreună, zi de zi, vom putea trece peste toate... neajunsurile... astea.

"Realitatea este o umbră a adevărului"

2011-02-17T20:51:00.016+01:00

Mi-a plăcut afirmaţia asta, citită într-un articol din Juranlul Naţional ( http://www.jurnalul.ro/stiri/observator/interviu-cu-iubitul-sinucigasei-din-constanta-568725.html ) o poveste despre care-mi vorbiseră, oarecum eronat, şi fetele (Lili şi Titi), azi.

"Realitatea e o umbră a adevărului. Mulţimea umbrelor unui lucru pe un perete nu formează, nu constituie acel lucru ci este doar mulţimea felurilor puterii peretelui de a oglindi acel lucru. Dacă cineva mişcă umbrele nu schimbă lucrul."

Şi iar am vorbit cu Lori, cea pe care-am învăţat-o - surprinzător pentru mine - cum să înceapă/ termine o conversaţie telefonică "Bună seara/ La revedere, Cristina", altminteri mă tâmpise cu "Ce faci?!".

Mâine trebuie să aibă loc mult amânata şedinţă cu părinţii. De la Centru nu are cum să vină nimeni, pentru că se schimbă tura, iar doamna care iese din tură, normal că la ora aia - 18:00 - vrea să plece acasă. Nimeni nu a fost vreodată la o şedinţă de-a ei, cu părinţii. Afirmaţie care după ce m-a deprimat, mi-a relevat gradul de interes pe care i l-au acordat mamă-sa şi statul prin "doamnele de la Centru". I-am promis că am să vin eu la următoarea şedinţă, numai să ştiu data exactă, adică să nu o tot amâne cum s-a procedat cu şedinţa curentă. Ziua se măreşte continuu şi nu va mai fi o problemă să ajung înapoi acasă.

Zi de zi vorbim aproape exclusiv despre şcoală şi despre viaţa la Centru. Eu tot insist la amândouă să citească din cărţile pe care li le-am cumpărat. Mă gândesc să le acord câte un premiu la fiecare carte citită şi înţeleasă, eventual. Curată utopie, ştiu! :D

Diriginta lui Lori predă Limba Română. Zilele astea i-a pus să stea cu capul pe bancă şi să-şi imagineze ceva frumos, după care i-a întrebat pe fiecare ce şi-a imaginat. Lori a povestit că şi-a imaginat că era la mine acasă. Diriginta a întrebat cine şi-a imaginat că este cu părinţii, Lori a fost singura care a ridicat mâna, gest la care femeia a comentat "Mda, normal că-ţi doreşti asta, tu cea care nu ai părinţi". Fata mi-a spus că s-a simţit prost, că o deranjează faptul că diriginta îi aduce constant şi public aminte de chestia asta. I-am spus să nu pună la inimă că femeia este doar insensibilă, nu şi rău intenţionată. Sper.

Ruxi s-a înscris la nişte dansuri "pentru că ne dau dulciuri". Am întrebat-o despre ce şi cum dansează. Nu a ştiut să-mi explice. Bănui că este un soi de spectacol pentru 8 martie.

Lori m-a întrebat dacă vin la Constanţa, de 1 martie, să le văd. Nu aveam în plan, unde am de gând să le duc la un film de desen animat, 3 D , sâmbătă, 5 martie. Mi-a spus că mi-a făcut un cadou, mă rog, cumpărat, cred. Cu ce bani, numai Dumnezeu ştie?! Suntem abia pe 17 februarie, deci mai e secol până pe 1 martie. Am zâmbit, şi nu m-am putut abţine să nu-mi spun "ăstea mă joacă cum vor ele", şi se apropie şi data de încărcare a mobilului, chestie pe care i-am promis că nu am să o mai fac de data asta, unde mi-a ignorat sfaturile şi a suntat aiurea.

Mi-ar plăcea să cred că Lori începe să vadă lucrurile cum sunt de fapt, că s-a mai maturizat un pic şi că a început să constate că io sunt singura ei familie. Evident nu astfel de preocupări ar trebui să aibă o fetiţă de 12 ani.

No, am să-mi iau juma de zi liberă şi-am să le scot pe 1 martie la o pizza, ceva. Înainte de vacanţa de Paşte vreau să merg la şcoală să ascult şi părerea profesorilor, învăţătoarei.

Zilele astea vreau să-mi fac timp şi să scriu câte ceva despre ce presupune viaţa unui copil într-un centru de plasament.

În altă ordine de idei unchiul Mario nu a mai intrat nicidecum vizibil pe Y!M, psihologul Olga, de la Asistenţă Maternală nu mi-a răspuns nicidecum la e-mail. Reamintesc că-i cerusem numai numele unui avocat de adopţii. Drept care nu ar trebui să mă mai mir că nu mi-au răspuns, mă rog, confirmat că mi-au citit mesajul cei de la Micul Rotterdam, cărora le-am trimis câteva poze şi scrisoarea de mulţumire scrisă de fete după vacanţa de Crăciun. No, deci interesul e maxim. Evident că am zile în care mă întreb care este rolul meu în toată povestea asta. Oricum, nici în coşmarurile mele, cele mai rele, lucrurile nu ar fi putut sta atât de prost. Încă o dovadă că realitatea invinge imaginaţia, mă rog inteligenţa mea, de fapt.

(Eram singură că am postat pe undeva, unde să-l pot citi de pe acest IP, visul pe care l-am avut înainte să iau fetele. Am verificat acum e-mail-ul şi nu l-am găsit, din păcate. Era foarte sugestiv.)

Asta e scrisoarea fetelor:

Scrisoare de multumire

View more documents from Cristiana Toma.

Şi asta este scrisoarea pe care-am găsit-o pe birou după ce-au plecat ele (după vacanţa de Crăciun):

Scrisoarea lui Lori şi Ruxi către Cristiana

View more documents from Cristiana Toma.

Asta este scrisoarea lui Lori către Moş Crăciun:

Scrisoare mos lori

View more presentations from Cristiana Toma.

Şi asta este schema procedurii de adopţie:

Procedura de adopţie a unui copil aflat în plasament

View more presentations from Cristiana Toma.

Mâine am să scanez şi câte ceva de prin caietele lor de limba română. :D

Intrigări mai mult sau mai puţin mărunte. Partea întâi

2011-02-15T19:25:00.022+01:00

Am decis să scriu despre marile mele mici nedumeriri pentru că efortul e mult mai mic decât cel pe care-ar trebui să-l fac pentru a face un duş, a scoate vasele din maşina de spălat şi a băga altele, a-mi pregăti prânzul pentru mâine, a încerca să calc măcar 10% din mormanul de haine, a mă ocupa de flori, sau de-a o hrăni pe Carmela (mamă iresponsabilă ce mi-s!). De fapt singura chestie pe care mi-o doresc este să dorm, însă nu pot pentru că mai am atâtea de făcut. Vai, ce tragedie! :-)

No, da'hai să vorbesc despre nedumeriri:

- ce este, frate, cu obsesia asta paranoică pentru fotografia alb-negru, când ochiul meu, şi al majorităţii fericit văzătoare, mă rog, creierul nostru, vede color?! Orişiunde mi-aş întoarce obositul ochişor dau peste contemporane fotografii alb-negru. Chestie care mă calcă la culme pe nervi, unde o iau ca pe-o făcătură tehnică la care aplează "fotografii" incapabili să te surpindă vizual, cei care speră să dea astfel sens, sau un sens mai profund "operei" lor. Tembel trend, după părerea mea.

L-am întrebat o dată pe unul dintre fotografii pe care-i admir, Răzvan Voiculescu http://blog.razvan-voiculescu.ro/ despre predilecţia asta. Tipul mi-a bălmăjit ceva despre cum n-ar fi vorba de un trend, şi-atât. Repet, dacă mă calcă ceva pe nervul optic, asta sunt tocmai fotografiile impotenţilor ăstora vizuali. După asta urmează fotografia procesată digital. Altă găselniţă care-mi violentează ochişorul pur. Evident io una mă oftic acum pentru că nu ştiu/ practic procesarea imaginii, cu toate că am o minunăţie de Corel Paint Shop ProX, pe care-am vrut să-l dezinstalez la un moment dat pentru că-mi ocupa spaţiu, şi pe care l-am încercat din pură curiozitate, fără succes, deoarece a fost musai să-l reinstalez pentru a funcţiona. Am fost curioasă să aflu ce poate. Ocazie cu care-am constat că pozele mele nu mai erau pozele mele, şi că menajul nostru electronic nu funcţiona, unde detest să fiu editată, cel puţin nu de către mine însămi. No, care-i sensu' şi logica fotografiei alb-negru?!

Pentru mine cele mai reuşite fotografii sunt cele pe care nu le cauţi sau creezi, instantaneele de viaţă, acele fotografii nefăcute, din lipsa mijloacelor, din politeţe, din timiditate sau din respect. Cele mai bune fotografii sunt cele care-ţi rămân pentru totdeauna în creier, cele pe care le poţi vedea oricând în mintea ta, despre care poţi povesti oricui şi oricând, fără ca două persoane diferite să înţeleagă acelaşi mesaj. Adevăratele fotografii sunt vii. Atât de vii.

Un exemplu posibil ar fi următorul: eram în troleibuz în Constanţa, era iarnă, maşina mergea iar eu priveam plictisită pe fereastră când mi-a defilat prin faţa ochilor un vagabond de teizeci şi ceva de ani, cu un fes negru, enorm, care mergea grăbit, încerând să-şi ferească privirea de trecătorii care-i ieşeau în cale, pacă cerându-şi scuze. L-am privit numai câteva secunde, trăindu-i drama. Bărbatul, strada, temperatura, aerul, speranţele lui erau Gri. De un gri contagios. Numai fesul era negru. Mult prea negru, şi mult prea mare, aşa cum poartă vagabonzii. "Baletul mecanic". Cezar Petrescu. Ăsta a fost primul meu gând. După care a urmat: "ce poză ar fi ieşit de-aici!". Mi-ar fi plăcut să-mi fi cunoscut marea mea fotografie nefăcută.

Atât. Acum am alte treburi. Colorate.

Va urma. Sau nu. Poate şi unde am prea multe nedumeriri... mărunte.

No, şi asta este una dintre primele mele poze cu Panasonic DMC FZ7, făcută în 3 august 2007. Urma să plecăm în Retezat, o bună parte din Manualul de utilizare l-am citit acolo, restul urmează să fie încă descoperit, l-am încă pe desktop, la birou. :-))))

Primul apus pe Dunăre.

"Vă rog, ţineţi marinarii-n Constanţa, nu-i mai lăsaţi la Bucureşti"

2011-02-14T21:02:00.008+01:00

No, şi l-am văzut pe Victor Rebengiuc, mă rog, mai exact l-am auzit, de pe rândul 15, unde-am stat eu vineri seara, în sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, a fost mai greuţ pentru ochişorii mei să şi-l vadă.

Unde cunoşteam deja piesa lui Mihail Bulgakov, nu am fost prea impresionată de montarea ei live, dimpotrivă, spectacolul mi s-a părut catregoric sub carte, şi sub piesa de teatru radiofonic ascultată cândva. De fapt, Victor Rebengiuc a fost unicul motiv pentru care am făcut mai bine de 60 de kilometri şi-am dat 80 de lei. Faptul că providenţa a făcut să cunosc şi un Marius Manole într-un rol extrem de solicitant, dar bine jucat, nu a făcut decât să mă bucure.

Rebengiuc arăta şi se mişca extrem de bine, şi de vioi, pentru un tip care cu o zi înainte împlinise 78 de ani.

După spectacol, directorul Casei de Cultură - un tip chelios, care ne bucură cu a lui prezenţă ori de câte ori îi calc pragul - i-a făcut o urare maestrului, ocazie cu care l-a confundat cu Radu Beligan. Scenă de-un penibil extrem, evident. După bălmăjite scuze, directorul, sala şi colegii i-au cântat "La mulţi ani"marelui actor, s-au ciocnit pahare cu şampanie, după care sărbătoritul a ţinut să menţioneze că nu are niciun merit că este (mă rog, a fost) ziua lui, ne-a dorit să trăim mai bine şi ne-a urat să ţinem marinarii acasă, să nu-i mai lăsăm să plece-n capitală!

Vineri seara, înainte să plecăm la Constanţa, am trecut pe la Dl. Piloiu să-mi iau biletele pentru spectacolul de azi, Depeche Dance, unde tipul îmi confirmase că, în sfârşit, le adusese. Chestie pe care-o tot făcea de mai bine de două săptămâni. Nu mică mi-a fost surpriza să constat că Dl. Piloiu îmi mai luase un set de bilete pentru spectacolul din seara aceea. Evident că m-am enervat, şi i-am zis "Bine domnule, asta v-am rugat eu?! Biletele la "Inimă de câine" mi le-aţi adus de acum două săptămâni. De trei ori am venit după biltele la "Depeche dance", de vreo cinci v-am sunat, numai! Numai chestii dintr-astea-mi faceţi!" La replica asta tipul a râs. Efectiv a râs. Ca un tâmpit. Sau ca Ruxi când o cert. Scenă care m-a enervat şi mai tare, dar cum nu eram singuri, şi nici nu aveam timp, nu am putut să mă manifest în toată splendoarea, şi-am ales să ridic doar şi mai încruntată din sprâncene. Tot numai un zâmbet, tipul mi-a promis să stau liniştită că-mi aduce el sâmbătă biletele, că are treabă la Constanţa, şi că va veni el la mine, de data asta.

Inutil să mai spun că m-a lăsat baltă. Din nou. Dacă ar fi fost vorba numai de mine mai că nu mi-ar fi păsat prea tare, însă mai aveam încă 3 bilete de luat.

Norocul nostru a fost că s-a băgat Ana pe fir, asta unde ne promisese de vineri, mie şi Luminiţei, că ne duce/ aduce ea.

Nu mai spun că vineri, juma de zi, am tot căutat să găsesc cu ce să mă întorc luni seară acasă, după spectacol, unde Mirela şi Horaţiu nu mai mergeau, fiind plecaţi la Bucureşti. Nici trenurile nu mai circulau după 21:30. Vorbisem chiar cu dl. Tudor să rămân la ei, neştiind că omul de nimic a încurcat iar biletele.

No, şi uite aşa am fost la Depeche Dance, acum mai bine de 3 ore, şi... patru cepe roşii... că asta pap de când ajunsei acasă.

Azi, în scurtul răstimp de dinaintea plecării spre Constanţa am citit / recitit câte ceva despre Răzvan Mazilu. "Cel care nu mai avea nicio realizare măreaţă de prin 2007" - asta le-am spus însoţitorilor mei înaintea spectacolului.

Nu aş putea spune că show-ul a fost o experienţă traumatizantă, dimpotrivă, numai că Răzvan Mazilu nu s-a ridicat mai deloc la pretenţiile mele - nerealiste - cele pe care mi le făcusem citindu-i în diaginală, mai mult sau mai puţin, site-ul. Mă rog , site-urile.

Mi-au plăcut coregrafia, decorurile şi costumele. Tineri dansatori au pus mult suflet. Nu le-ar fi stricat şi ceva talent, şi ceva mai mult exerciţiu.

Răzvan Mazilu este scund, foarte scund, jenant de grăsuţ pentru un dansator profesionist, şi foarte, foarte, foarte gay. Mă rog, nu că asta ar fi o crimă, însă nu m-am putut abţine să nu-l văd într-un asemenea rol într-unul din filmele lui Pedro Almodovar. La asta contribuie evident şi modul în care-şi poartă părul, lins, peste cap, machiajul ochilor etc.

Oricum, tipul are şi aşa un chip destul de expresiv, şi nu pricep de unde predilecţia asta pentru un look gay.

Soţul Anei, cel care credea că vom vedea o piesă de teatru (LOL!) a afirmat, la ieşire, că spectacolul nu i-a produs nicio emoţie estetică, şi că a stat până la final doar pentru că "artiştii trebuie să trăiască şi ei." Eu una am regretat că nu le-am luat şi pe fete. Categoric le-ar fi plăcut experienţa asta vizuală inedită.

Şi o fotografie cu un bărbat care, cred, că nu este nevoie să fie gay, pentru a-şi exprima sentimentele. (ceea ce-am văzut azi pe scenă a fost foarte departe de cel din poza asta).

Home alone

2011-02-10T22:50:00.004+01:00

Îmi place noua mea viaţă... veche. Radio România Muzical. HBO, CineMax şi TCM. Dormit la TV. Numai salată verde cu avocado ("să nu mai pui chestia aia verde, că e greţoasă şi nouă nu ne place". Mi-am propus ca o lună de zile să nu mai dau drumul la aragaz. Mă rog, am să gătesc în abur şi la grătar). PCul e numai al meu. Nu mai strâng nici măcar după mine. Nu mai fac piaţa zilnic, de fapt nici nu prea mai am cu ce, noroc cu rezerva strategică, în caz de război atomic.

Mă simt din ce în ce mai împăcată. Mai toată lumea încearcă să mă convingă că ele nu sunt copii normali şi că nu trebuie să am aşteptări ca şi cum ar fi, numai cu foarte multă răbdare şi insistenţă am să pot schimba ceva în bine - mi-a spus domnul Tudor, cel care a avut acum câteva zeci de ani o experienţă similară.

Lori nu m-a sunat de două zile. Nu numai că are triplul minutelor mele, dar nici nu am cum să o sun, pentru că ştiu unde este şi dacă are telefonul la ea. "Doamnele", de obicei, ţin toate telefoanele la ele - mai ales pe cele ale fetelor, cele care nu au voie să vb. la telefon cu băieţi. Lori mă sună de obicei seara, de prin toaletă, unde mai mereu încearcă să intre peste ea cineva. Au fost dăţi în care am vorbit câte o oră, dar şi zile în care nu a dat un beep, asta cel mai adesea pentru că iar consumase tot creditul. Oricum, datorită antecedentelor i-am spus că în martie nu am să-i încarc telefonul, că nu are decât să se descurce, unde am plătit pentru o lună de-a ei cât plăteam pentru trei de-ale mele, başca prelegerile inutile ţinute pe tema asta.

Ieri când am vrut să mă uit şi eu la mult-plătitul meu HBO, decodorul nu a mai vrut să pornească cu niciun chip. Evident că iar m-am enervat şi mi-am zis că aşa ceva nu se poate, că m-am săturat de Romtelecom şi de serviciile lor de căcat. Dacă aş fi fost mai răbdătoare poate că aş fi făcut a mia sesizare, da'cum asta nu-i nicidecum una dintre calităţile mele mi-am propus să încerc să mă descurc singură, drept care am oprit decodorul de la butonul din spate, după care totul şi-a revenit. Nu că ar merita toată chestia asta 7-8 euro în plus pe lună, unde nu toate filmele difuzate de HBO sunt HD/ sorround. Am încercat să revăd nulitatea aia de "Marea mahmureală", unde nu aveam ce face, dar imaginea era absolut oribilă, ceva de sfârşit de lume, adică predomina protocaliul, ca după un război atomic. Mi-aş fi dorit şi eu CineMax, CineMax2, TCM şi eventual CineStar în HD.

No, surpriza a venit de dimineaţă, când am încercat să plătesc factura Romtelecom, şi-am constat că am zero lei de plată. Iniţial am crezut că am plătit, da'am uitat io. După ce-am verificat operaţiunile făcute prin banking, şi nu am găşit tranzacţia, am fost şi mai intrigată. Cineva-mi plătise factura, în jur de 155 de lei. Dar cine?! Am intrat din nou pe MyAccount Romtelecom şi-am găsit cum că Romtelecom-ul îmi dăduse nu ştiu ce "COMPENSARE" de 334 lei!! Probabil atinsesem numărul maxim de reclamaţii. Am râs, unde la ultima reclamaţie mă enervaseră cei de la ANPC, cei pe care i-am făcut incompetenţi pentru că nu sunt în stare să citească un link, cu adresa ROMTELECOM S.A.

No, şi mâine mă duc la teatru, cu Horaţiu şi Mirela: http://www.casadecultura-constanta.ro/detalii-spectacol-76/inima-de-caine.html. Abia aştept să-l văd pe Victor Rebengiuc; azi a fost ziua lui, a împlinit 78 de ani. Vă vine să credeţi?!

Luni ar trebui să mergem la DEPECHE // DANCE cu Răzvan Mazilu şi nu numai, asta dacă Dl. Piloiu mi-a luat bilete. Tipul a început să mă calce pe nervi; pe gerurile alea de săptămâna trecută am fost de 2-3 ori la el (Cucuieţii din deal), după bilete, evident degeaba, după care alte 4-5 zile l-am tot sunat: "nu mă mai suna, că te caut io când am biletele" mi-a zis tipul. Şi mi-s necăutată de-o săptămână. Oricum, este ultima dată când apelez la el, cel care cred că lucrează la Casa de Cultură din oraş, data viitoare am să-mi comand bilet pe myticket.ro. Oricum, nu am ce mânca, mă rog, vorba vine, nu am ce aş vrea io să mănânc, şi mai ales să beau, cardul de credit este atât de gooool, de restul datoriilor nici că vreau să-mi mai amintesc, dar mă culturalizez, evident pe nesimţirea unora, pentru că mi se pare strigător la cer să dau 80 de lei, în provincie, pe un spectacol care în capitală e la juma de preţ, şi în weekend. No, asta este. Dacă ar fi numai după mine mi-aş face un abonament pe viaţă la teatru şi la operă.

"Pomul dracului"

2011-02-08T18:28:00.020+01:00

Sunt toată numai un zâmbet, ca să nu zic că râd ca proasta. Şi acum să vă spun şi de ce. Aseară am primit o invitaţie pe un site despre/ de fotografie. M-am înscris şi m-am învârtit un picuţel prin zonă, timp în care ochişorii mei au cedat fundalului negru, inclusiv forum-ul, pe care se desfăşurau mai toate operaţiunile, ca să vb. în termeni militari. Am tot încercat să schimb culoarea de fundal şi să-mi actualizez profilul, am deschis chiar un topic tembeluţ pe tema asta. Evident că nu m-a băgat nici dracu'-n seamă, încă un motiv să mă car şi mai repede.

Lunile astea am încercat să stau cât mai puţin online. Şi nu prea mi-a ieşit, mă rog, am spus adio forum-urilor, mai de voie, mai de nevoie - "prietenii" ştiu de ce - şi însă am decoperit noi site-uri outlet unde-mi perd timpul şi banii. Mai nou m-am întors la ultima iubire: scienţia.ro, unde au implementat cerinţa mea de introducere a comentariilor la articole.

Deci scriam io aseară pe site-ul despre fotografie cum că nu prea am cu ce să mă dau în stambă, unde HDD extern, cel care conţine întreaga mea #creaţie# este la tătuca, pentru a-i repara potenţiometrul on-off. L-am rugat cu cerul şi cu pământul să nu se atingă de întreaga mea moştenire artistică etc.

Am căutat aseară prin PC ceva poze, am găsit multe de prin concediul din 2007, Apuseni, Cheile Turzii, Baia Mare, Târgu Lăpuş. M-am uitat la câteva încercând să retrăiesc sentimentul acela inefabil pe care obişnuiam să-l am în secunda imediat următoare apăsării pe declanşator. Obişnuiam să retăiesc, ca sentiment, fiecare poză. Ei bine, aseară am constat că acum nu prea mai încerc această trăiere când apăs pe declanşator, sau reprivesc unele poze proprii, însă, paradoxal, sunt tot mai preocupată de partea tehnică, de arta fotografiei.

Blog-ul ăsta ar fi trebuit să aducă ceva bani, mă rog, dacă nu l-aş fi citit numai eu, şi dacă chiar aş fi spus ceva memorabil, sensibil, haios, inteligent, corect din punct de vedere gramatical/ ortografic/ typing, pasionant, în două cuvinte: cu sens.

No, am verificat cum stau cu traficul, cu banii, 0,00 lei, evident. Acum trei secole am făcut nu-ştiu-ce setări pe tema asta, am primit şi ceva scrisori pe care nu le-a citit nici dracu'. În sinea mea am sperat să strâng măcar de-o emblemă de Lamborghini.

No, da' să revin, deci studiai statisticile, văzui cine şi de unde mă citeşte, mă MAI citeşte, trecui în diagonală peste căutările pe Google către blogul meu, când îmi atrasă atenţia atenţia expresia "pomul dracului". Expresie pe care nu am folosit-o niciodată nici măcar în viaţa reală, darmite pe blog. Ei bine, de atunci mă tot strădui să aflu la ce se referă ea, unde erau căutări de ordinul zecilor.

Iniţial am zis că este vorba de poza de pe blogul meu, cea cu ştejarul acela măreţ, şi că vreun glumeţ a vrut să fie un pic ironic.

M-a mirat că unui ştejar i se poate spune "pomul dracului", după care, în incultura mea am gândit că trebuie să fie ceva legat de Biblie. După care, din nou, asemenea lui Becali, am dat şi eu un Google unde am aflat asta: "in America de Nord creste un copac (pe care bastinasii il numesc "pomul dracului"), a carui coaja contine foarte mult fosfor, incat noaptea, langa tulpina lui, se poate citi ca in orice sala de lectura." Evident că am luat-o ca pe-o metaforă. Oarecum. Şi nu ştiu de ce cred că nu este vorba de stejarul meu falnic, ci doar de fiinţa mea, mă rog, personalitatea asta... fosforescentă. (Modestă, mă mai făcu mămuca! Ştiu.)

No, acum nu-mi dă pace curiozitatea: cui îi aparţine afirmaţia?!

Povestea ştejarului de pe blogul meu: toamnă târzie, frig, ploaie, Ciorâca, Topana, Olt, tocmai ce terminasem al nu-ştiu-câtelea parastas pentru mama (bunica, de fapt). Eram frântă de oboseală, însă m-am strădduit să termin încă pe lumină pentru că vroiam să fac ceva poze prin locurile copilăriei mele. Bocancii mei englezeşti: ultra, mega waterproof erau fleaşcă. Am început firesc cu partea de apus, cea în care se afla grădiniţa mea, timp de mai bine de o oră am făcut vreo 3-4 km, şi vreo 100 de poze. Poze pe fugă, străbătând km de pădure/ păduri şi câmpuri urmând un arc de cerc, de la apus spre răsărit, prin nord. Inutil să mai spun că am cărat - de pomană - şi trepiedul. Stejarul acela este una dintre ultimele poze. Fotografia este făcută dintr-o gârlă, fără apă evident. Este una dintre cele mai bune poze, pe fugă, ale mele. Ori de câte ori o privesc am acelaşi sentiment de grabă, linişte, înserare, prea multă umiditate, şi fără-de-grijile copilărie. Am fost atât de fericită, copil fiind, la umbra stejarilor ăstora. (Când am ajuns în Dobrogea am simţit ca pe o rană, ani de-a rândul, lipsa pădurilor.)

No, încă simt în nări mirosul de frunze ude, şi firele de nisip lipindu-mi-se de degete.

Şi acum câteva poze, obosite, vorba moldovenilor, de pe memory card-ul aparatului foto.

Pisuca albă. Cea neagră e la Emir.

Capră multifuncţională (după inundaţiile din vară, de ziua mea.)

Doisprezece. Azi, 8 Februarie 2011.

Primul meu tort.

Lori. "Doamna mi-a zis azi, că frumoasă sunt, acum trebuie să mai şi învăţ."

Bougainvillea mea iubită

D de la Dezamăgire

2011-02-07T19:53:00.015+01:00

Cel-care-nu-mai-este îmi tot spunea să nu-mi pun niciodată speranţa în cineva, pentru că voi fi constant dezamăgită. Biblia spune "decât să te încrezi în oameni, mai bine să te încrezi în Dumnezeu". Nu mi-am pus speranţa nici în ceilalţi, nici în Dumnezeu, ci doar în mine însămi.

Ieri după ce-am venit de la Constanţa, şi-am vrut să dorm un pic, unde iar sunt pe stoc negativ la itemul somn, evident că nu am putut, aşa că m-am uitat, liniştită, la "În derivă", serial care a început să-mi placă tot mai tare, cu toate gafele Mariei Dinulescu, de fapt mor după Marcel Iureş, da'asta numai noi doi o ştim. No, mă uitam la "În derivă" când mi-am pierdut concentrarea şi-am avut cel mai crunt sentiment de dezamăgire, ceva ce nici nu mi-aş putut imagina că mai pot trăi. Spun asta unde credeam că sunt suficient de tăbăcită de mult prea multele dezamăgiri pe care mi le-a oferit viaţa, de fapt mi le-am oferit eu însămi.

Toată ziua nu am făcut decât să povestesc şi repovestesc săptâmâna cumplită pe care-am trăit-o de data asta cu fetele, despre dezastrul care sunt la învăţătură, despre lipsa celei mai elementare educaţii pe care-ar trebui să o dea o mamă, un educator, un profesor, un psiholog, despre mouse, boxe de PC, token-uri stricate sau blocate, despre plante rupte - superbele mele plante amputate fără milă - despre telefoane date, pe ascuns, în Belgia, despre comenzile culinare pe care mi le-au dat pentru a se afla pur şi simplu în treabă (am mâncat săptămâna asta la paste cât pentru o juma de an!), despre trasul apei la WC, şi lăsarea capacului, despre mâncatul prin living şi pătarea canapelei, despre minciuni şi minciuni şi minciuni şi minciuni, atâtea minciuni, încât mă doare până şi amintirea clipelor trăite.

Acum încerc să mă conving că a fost numai vina mea, că poate sunt într-adevăr prea exigentă, cum spune Andreea, că nu le-am explicat, para, ultra, mega explicat suficient, de ce facem ceea ce trebuie să facem. Oricum, simt că este numai greşeala mea, ar fi trebuit să scriu în acte: "vreau un copil NORMAL", ci nu "nu vreau un copil de etnie rommă"aşa cum a făcut-o, de fapt.

După mai bine de 3 săptămâni - cumulate - împreună, analizându-le în varii situaţii şi discutând enorm, am ajuns la concluzia că fetele au ceva mai multe neajunsuri intelectuale, asta ca să nu zic că sunt tâmpiţele de-a binelea. Au probleme de concentrare, de memorie, de atenţie. Numai că nu mi-am pus pene şi nu am cântat, în rest zilele astea am luat jobul Carmelei.

Am făcut eforturile vieţii mele să nu urlu la ele, şi să nu le împart, vorba bunică-mii. După ce timp de două săptămâni, zi de zi, le-am încăvat cum să folosească cuţitul şi furculiţa, cum să cureţe fructele, acum cea mică mi-a făcut plăcuta surpriză de a-mi demonstra că folosesc instrumentele de dresaj, greşite. Evident, acum glumesc.

După ce le-am explicat de vreo 3-4 ori cine au fost bunicii lor, ce avere au avut şi ce-a făcut mămica lor iubită cu ea, cea mare îmi zice zilele astea "şi eu moştenesc acum 4 case, nu-i aşa?!" Am rămas şocată şi abia m-am abţinut să nu-i zic "tu eşti tâmpită, dacă aveai 4 case, mai şedeai acum într-un Centru de Plasament, iar maică-ta era la un adăpost pentru oamenii străzii?!", însă am întrebat-o numai "aşa ţi-am povestit eu?!".

Nici când nu m-au supărat mai tare ca în după-amiaza în care eu am plecat pentru 3 ore la birou, şi le-am lăsat să facă teme, pe cea mare în bucătărie, iar pe cea mică la birou. Prima şi-a folosit timpul pentru a suna în Belgia, iar cea mică a blocat token-ul, cel despre care-i vorbisem în câteva rânduri că nu are voie să pună mâna, pentru că este pentru plăţi pe Net, etc. deci a insistat bine, pentru că-ţi trebuie anumite ccombinaţii de taste pentru a-l bloca, după ce l-a blocat, a mai dărâmat o boxă, şi şi-a folosit restul timpului pentru a muta locul tuturor obiectelor, libere, de pe birou. Nu a fost în stare să revolve măcar o problemă. Nici nu cred că a deschis caietul.

Ei bine în seara aia dacă aveam maşină le-aş fi dus înapoi, pentru totdeauna. Chiar le-am şi zis-o, chestie care nu le-a afectat mai deloc, dimpotrivă le-a stimulat, greul abia urma să vină. Mi-a fost atât de greu în seara aia să nu le spun adevărul, mă rog, adevărul meu: "mama voastră este o beţivă ratată care nu va mai avea niciodată o casă a ei! pe unchi-tu îl doare-n cur de voi, nici măcar nu vă răspunde la mesajele pe care i le tot lăsaţi pe YM!, proastelor! Eu sunt singura voastră familie, şi de mine vă bateţi constant joc!" Am fost atât de supărată, şi probabil că ăla a fost momentul în care am constatat că mă lupt cu morile de vânt. Mi-a fost extrem de greu să nu le duc înapoi chiar a doua zi, ba mai mult să fac SINGURĂ, toate pregătirile pentru ziua celei mari. Unicul motiv pentru care am făcut asta a fost faptul că-i promisesem. Nu am simţit nicio plăcere, nici măcar nu m-a preocupat ce simte ea, că probabil că în mintea ei consideră că şi merită. Mâinile mele sunt toate numai răni sângerânde de la apă şi detergent, chestie pe care-o păţesc frecvent iarna, mă rog, când spăl multe vase. Nu am mâncat absolut nimic dulce din ce-am pregătit, nici măcar nu am gustat din primul meu tort, ca să le ajungă lor. Ba mai mult, i-am pregătit o sacoşă de dulciuri pentru fetele din căsuţa, cu care-o sfătuisem să petreacă mâine, de ziua ei. Evident că azi mi-a zis că au mâncat mai totul de ieri, tocmai ce-i spusesem să nu facă.

Poate că totuşi, undeva foarte adânc sunt foarte puternică, şi totodată foarte mică, unde chiar le-am rezistat psihic şi fizic, chestie de care evident că ele au profitat la maximum pentru a mă tortura şi mai rău.

Nu m-a deranjat faptul că au rupt florile, ci faptul că mi-au ascuns asta, că au dat vina una pe alta - când le cert, mai tot timpul râd, de parcă aş face o glumă -, m-a enervat la culme faptul că nici măcar nu le-a părut rău, sau nu şi-au cerut scuze.

Mama spune că s-au comportat astfel tocmai pentru că le-am zis că nu le mai iau niciodată acasă.

Zilele astea am să mă apuc să citesc cărţile de psihologia copilului, unde tot am dat banii pe ele, nu că aş mai spera scă pot face ceva în privinţa lor. Dacă psihologul Mirena nu e în stare să le înţeleagă - nu că aş spera vreo secundă ca a şi intenţionat vreodată asta - , şi mă întreabă pe mine "dar de ce ţi-a cerut ţie certificatul de naştere, şi nu m-a întrebat pe mine cine este tatăl ei?!" cum le-aş putea educa, corija eu?! Cum să pot schimba, mai exact anula 11 ani în care mama ta nu te-a învăţat măcar să te ştergi la păsărică după ce faci pipi, sau să spui "Bună ziua" la începutul unei conversaţii telefonice?! Cum să schimb eu un caracter deja format greşit?! Cum să modific sau anulez o meştenire genetică deficitară?! Cum să dau timpul înapoi şi să nu o mai las pe femeia aia să consume alcool, însărcinată fiind?! Cum să fac eu asta?! Toată răbdarea, atenţia, altruismul, compasiunea şi dragostea din lume nu pot schimba aşa ceva!

No, acum încerc să mă conving că eu nu am ce să-mi reproşez.

Ieri, în drum spre casă, Florin mi-a zis: "este nobil, şi uman ceea ce faci pentru ele, însă nu ai să scoţi niciodată oameni din fetele astea". Evident că şi mama a tot jubilat "ţi-am zis io să nu le mai iei, vezi!!"

Nu banii cheltuiţi in epopeea asta - şi nu au fost deloc puţini, şi nu au fost numai ai mei - mă dor cel mai rău, ci sentimentele, timpul şi consumul psihic şi intelectual absolut inutil.

Din toate astea probabil că ar trebui să învăţ ceva. Majoritatea spune "fă-ţi copilul tău! cel puţin ăla moşteneşte doar cretinisme cu care eşti deja familiară, pe el îl poţi educa şi forma cum vrei tu".

Dacă aş scrie şi rescrie toate cuvintele şi expresiile pe care viaţa m-a obligat să le învăţ, despre tristeţe, şi tot nu aş putea echivala sentimentul de deznădejde şi dezamăgire pe care mi l-a produs nebunia asta în care m-am băgat, oarecum, de bunăvoie.

No, "D", de la Dezamăgire. No, ieri când am intrat să le duc bagajele, în căsuţă, Sabina, surioara mai mică a băieţelului foarte inteligent - cred că Florin se numea - cel cu care m-am conversat la şcoală, când am fost să văd fetele, ei bine Sabina era doar într-o rochiţă, cu picioarele goale, pe gresie. Mi s-a strâns sufletul privind-o şi întrebându-mă unde-s dobitoacele care ar trebui să le supravegheze, i-am zis "ce faci, fată, descuţă pe gresie, pe vremea asta?!". Venise numai să ia ceva din dulap. În timp ce ne conversam a apărut şi o mogâldeaţă ştirbă, tunsă băieţeşte, absolut oribil, curioasă foc să vadă ce le-am cumpărat la fete. Am întrebat-o, râzând: "unde-ţi sunt, fată, dinţii?! Câţi ani ai?!" remarcă la care copilul şi-a strâns şi mai tare buzele. Avea 7 ani. Era în clasa întâi. Mi s-a făcut o milă imensă, realizând că orice viaţă de familie este de preferat uneia într-un orfelinat. Între timp şi-a făcut apariţia educatorul "doamna Angela", cea care le-a întreabt pe fetele mele dacă se mută la Centru, sau ce, de au atâtea bagaje, după care a glumit cum că vrea să o iau şi pe ea la mine acasă. "Cât timp mai e încă ceva de distrus" am adăugat io, în gând.

Mâine am să caut să copiez visul pe care l-am avut înainte de-a lua, pentru prima dată, fetele acasă, cred că l-am povestit undeva pe formul acela moderat de figuranţi troglodiţi: cineincult, vorba lui Mihnea. Oricum, i-am promis lui Titi că am să-i povestesc mâine. Visul despre copiii mei, pietre.

Mama Omida e mic copil pe lângă mine. Hihihi! Acum, pe bune, ar trebui să mă duc la ceva workshop-uri pe tema asta, prea am vise ciudate, iar înţelegerea lor, ANTICIPATĂ, m-ar ajuta în luarea viitoarelor decizii. Într-o vreme le dădeam mai multă atenţie. Acum m-am luat cu viaţa.

No, acum îmi doresc să fiu "D" de la dormit. Probabil că nu ar strica să mai bag o cură de Bien Dormir, însă nu-mi prea place calitatea somnului ăla fără vise. Costina a zis că ea s-a simţit excelent, mie nu mi s-a părut normal şi natural acel somn, başca faptul că nu am dormit mai mult, da'cel puţin a fost legat, somnul meu dezlegat.

În altă ordine de idei m-am enervat de la prima oră, când am citit că la un concurs despre un ulei de măsline, la care participasem şi eu, premii au laut numai obezii, bolnavii de varii chestii, cei care aveau nevoie de acel ulei de măsline pentru că vroiam să facă un copiluţ, de exemplu, ci nu proasta de mine, cea care citeşte mai mult de-o etichetă de sticlă cu ulei de măsline, cea care ştie, şi exersează mai bine şi mai mult în domeniul nutriţiei, decât un obez, de exemplu.

No, data viitoare am să mă duc la concursul "Câştigă un Lamborghini", unde am să spun că vreau o maşină moca pentru că dau banii pe vin, cărţi, copiii altora, haine şi alte snobisme HIFI, IT, sport, aaa... da, şi cosmetice / produse naturiste, bio etc., că de-ăstea uitasem. Da'vă rog, să fie galbenă, că asta e culoarea mea preferată la maşini, flori şi-atât.

Şi-acum am să-mi pun un pahar de vin, pentru că viaţa are gust când o priveşti prin ochiul unui pahar de vin roşu, spaniol, cred, în timp ce asculţi Chopin - pe România Muzical, acelaşi timp în care te ridici în picioare şi iei o carte de poezie. Ovidiu Nimigean. Pentru că el îţi place tot timpul.

(Până să se nască Erik am tot visat la cum am să-l învăţ eu să iubească poezia, io, cea care nu a fost în stare să le înveţe cum să tragă apa la WC: "nu se roteşte butonul, pentru că se ştrangulează furtunaşul cu aer, ci doar se apasă". Şi asta de una, două, zece, cincizeci de ori pe zi. După care, evident că roteam capacul de porţelan de la WC pentru a dezştrangula oropsitul furtunaş. Şi dacă nici eu nu am avut răbdare...

De ce nu e bine să facem copii la vârsta de 12 ani?!

2011-02-03T23:06:00.008+01:00

Am auzit ştirea asta în timp ce le dădeam fetelor nişte teste la limba română, şi unde tot aveam de gând să abordăm tema educaţiei sexuale mi-am propus să le vorbesc şi despre asta.

A fost o scenă mai mult decât cinematografică şi absolut hilară, cea în care eu, Florin şi Andreea, în maşina lor discutam despre începutul vieţii sexuale a fetelor... mele. Eu mi-am afirmat îngrijorarea cum că aş vrea să le conving ca lucrul ăsta se să petreacă cât mai târziu, chestie la care Andreea mi-a zis nici să nu mă aştept, datorită mediului în care trăiesc fetele: "Ar trebui să insişti pe faptul că dacă o vor face cât mai devreme corpul lor nu se va mai dezvolta şi maturiza armonios, nu le vor mai creşte sânii etc." la care Florin a adăugat "spune-le că vor trebui să treacă măcar 60 de cicluri până să-şi înceapă viaţă sexuală". Offf... crudă realitate!

Acum vreo două zile, când au venit să-mi instaleze decodorul HD, Andreea m-a întrebat dacă am avut "marea" discuţie. Încă n-o avusesem.

Acum trebuie să fac o mică paranteză şi să spun că ani de zile am avut vise în care făceam educaţie sexuală la copii. Vise pe care le-am considerat la vremea aia oarecum kinky.

Nu am avut timp să mă documentez cum trebuie, adică nici măcar nu am căutat cărţile despre educaţia sexuală, cele pe care le-am citit eu la începutul adolescenţei mele, şi care zac şi acum pe undeva prin bibliotecă. Şi oricum îmi propusesem să vorbesc mai în detaliu numai despre menstruaţie.

No, le-am lăsat să se uite la programul acela pentru copii tâmpiţi: Disney Channel, cel pe care abia mă abţin să nu-l blochez, iar eu am dat câteva Google pe tema care mă frământa. Aproape două ore am citit tot felul de articole şi forum-uri care mai de care mai amuzante şi plictisitoare, care mi-au distrus, oarecum, cheful de prelegeri. Şi-n vise chiar aveam. Chef.

După ce-au terminat cu Hannah Montana, le-am chemat în faţa PCului şi-am citit / privit împreună diverse articole/ fotografii. Lori nu părea deloc încântată de ce urmează să i se întâmple "io nu vreau să am ciclu". Am insistat pe viaţa sexuală, activitate pe care trebuie să o practicăm când suntem suficient de maturi, şi eventual capabili de-a avea grijă de un posibil bebeluş.

Le-am vorbit de despre fata de 12 ani care tocmai ce-a adusă pe lume o fetiţă, la Spitalul Universitar din Bucureşti. Le-am spus că singura vinovată de acest incident este mama fetei, cea care ar fi trebuit să discute cu ea, cum că un copil de 12 ani nu este capabil din punct de vedere financiar, emoţional şi intelectual să crească şi educe un bebeluş. Afirmaţie la care mi s-a răspuns: "păi or să-l crească părinţii fetei, nu?!" Remarcă la care mi-a venit să-i dau două după ceafă lui Lori, însă m-am abţinut şi i-am zis numai: "Părinţii fetei ar fi trebuit să o crească şi educe numai pe ea, încă 6-10 ani de-acum înainte!"

Nu ştiu cât au priceput ele din vorbele mele, nu ştiu cât vor pune în aplicare din sfaturile mele, însă sunt de-a dreptul îngrozită de faptul că în ţara asta fetiţele de 12 ani au viaţă sexuală, sau dacă încă nu sunt în această situaţie, sunt preocupate de asta mult mai mult decât sunt preocupate de şcoală.

Dezamăgitor este şi faptul că şcoala, psihologii şi educatorii de la Centru nu-şi fac simţită deloc prezenţa în această problemă. Sunt din ce în ce mai îngrozită de educaţia care se face în ţara asta.

Mâine o să vorbim despre prezervative, unde Ruxi (10 ani în 12 mai a.c.) nu ştie ce e ăla, iar "mămicile" recomandau pe varii forum-uri ca discuţia despre menstruaţie şi viaţa sexuală să înceapă în jurul vârstei de 8 ani. Io am aflat despre prezervative din "Arta conversaţiei", şi cred că era cu puţin înainte de Revoluţie, sau imediat după. Categoric nu mi-a vorbit nimeni despre ele.

Inutil să mai spun că fetele habar nu au despre contracepţie, despre SIDA şi restul bolilor cu transmitere sexuală. Mi-am propus ca mâine să le arăt câteva poze despre HPV (Human Papilloma Virus) poate le mai îngrozesc un pic.

Nicio faptă bună să nu rămână nepedepsită

2011-02-01T20:41:00.007+01:00

Probabil că trebuia să o trăiesc, iar şi iar, pe propria-mi piele, pentru a mă convinge, reconvinge, mai exact, de veridicitatea dictonului.

Totul a început, de fapt, săptămâna trecută, când m-a pus dracu să fac o glumă, şi să-i trimit lui R., soţul lui C., cel care este de mai bine de-o lună imobilizat în casă/ la pat, să-i trimit deci un e-mail absolut inofensiv legat de fursecuri... haioase, care purtau sutien sau chiloţei. Adresa lui le e-mail o citisem într-un e-mail pe care mi-l trimisese nevastă-sa, cea care-mi tot povestise despre al ei iubit soţ, soţ pe care eu am vrut să-l vizitez de Revelion, la spital. Noroc cu Laura, cea care nu a descoperit că mai există şi altcineva în afara ei pe planeta asta, adică nu mi-a ascultat nicidecum doleanţa.

Interesant este că i-am povestit lui C. că al ei soţ va face fursecuri, evident nedându-i toate detaliile.

No, vineri în jurul lui 12, când mă pregăteam să plec să iau fetele, mă trezesc cu un SMS de la C. în care mă întreba de unde ştiu io adresa de e-mail a lui bărbatu-su, că nu ea mi-a dat-o, etc. Am zâmbit şi mi-am zis că tipa e un pic geloasă. Absolut fără motiv. Nu l-am văzut pe R. niciodată, şi nici nu am de gând. NU MAI AM, mai exact. În drum spre Constanţa am tot sunat-o, însă tipa nu mi-a răspuns, chestie care m-a făcut să cred că este un pic paranoică, ceea ce i-am şi spus de fapt pe YM!

Între timp au mai trecut vreo două zile, zile în care am avut numai coşmaruri, şi asta în puţinele ore dormite.

Şi-uite aşa a venit şi luni. Ziua în care eu eram în CO, dar a trebuit să vin la birou pentru că era sfârşit de lună, şi Titi era în CO. Eram foarte curioasă de ce-mi va spune C. legat de "incidentul" nostru. Ea nu mi-a zis nimic. Mi-a scris în schimb R. cum că nevastă-sa nu a apreciat gluma, şi că ar trebui să vb. la telefonul mobil. I-am povestit despre faptul că-i povestisem şi ei câte ceva despre fursecurile cu pricina, despre cum am sunat-o şi despre faptul că eu cred că este un pic geloasă - total fără motiv - şi un pic paranoică. Evident că i-am dat numărul meu de mobil. Doar mi-l ceruse. Nici acum nu văd vreun motiv din care nu ar fi trebuit să NU o fac. Şi el mi-l dăduse

pe-al lui. Evident că nu aveam de gând să-l sun vreodată. Nu aveam de ce. Am reţinut numai ultimele cifre: 72.

Şi uite aşa a mai trecut o zi de muncă. Seara, pe la 19 - când tocami ce le făceam la fete, clătite - mă sună C., foarte supărată "Dacă R. vroia să ştie numărul tău mi-l cerea mie! Nu înţeleg de ce vorbiţi pe la spatele meu?! Etc." În perplexitatea mea nu am putut spune decât: "nu e cazul să devii paranoică" replică la care mi s-a închis telefonul. Peste o jumătate de oră mă suna R. Evident că nu i-am răspuns.

Nu m-am imaginat niciodată în ipostaza asta, pentru că oricât aş vrea - şi nu cred că am să o vreau vreodată - chiar nu mă caracterizează. Ieri chiar nu mi-a păsat. Însă, nu ştiu, parcă am obosit să am de-a face cu neveste... paranoice, asta ca să nu spun nesigure pe bărbaţii lor. Naiv cel ce consideră că gelozia este dovadă de dragoste. Nu, nicidecum, gelozia este măsura neputinţei noastre de a-l iubi necondiţionat şi total pe celălalt.

No, azi C. nu a venit la birou pentru că e bolnavă. Cică. Pe la 12 i-a trecut boala şi m-a sunat. Nu i-am răspuns, evident, totul s-a terminat între noi două din clipa în care mintea ei bolnavă a putut inventa asemenea scenariu.

Ceva mai târziu am primit un SMS de pe numărul ei, semnat de R. cum că povestea cu numărul de telefon era o glumă, şi că mi se face o mare concesie, adică totul ÎMI este uitat/ iertat. Am râs şi i-am povestit totul lui Titi, cea care a profitat de ocazie să-mi spune "vezi, prietena ta...".

No, am terminat-o cu ea! Mi s-a luat de paranoici. De departe viaţa reală bate Internetul, în ceea ce priveşte paranoia, evident.

Şi asta nu e tot.

Pe zi ce trece mă conving că fătucile astea sunt tot mai tâmpiţele şi mai delăsătoare. Înţeleg că nu e vina lor că nimeni nu le-a pus să studieze, că nu le-a explicat pentru ce trebuie să o facă, însă am cam obosit să vorbesc degeaba. Azi, pentru trei ore, le-am lăsat să rezolve teste la limba română. Timp în care cea mică a mutat locul tuturor obiectelor de pe birou, inclusiv a blocat token-ul - dispozitiv pe care i-am tot explicat că nu trebuie să-l atingă; iar cea mare l-a sunat pe unchiul Mario, în Belgia - cel care ne ignoră pe YM! de mai bine de-o săptămână, şi asta cu toate că i-am explicat că nu are voie să sune în afara ţării, că i-am încărcat de 3 ori cartela luna asta, plătind dublul abonamentului meu, şi asta unde o sun numai eu!

Astă seară m-a scos de pe budă, frate-miu, ca să-mi spună că mă caută cineva pe telefonul lui Lori. Era unchiul Mario, contrariat că-l tot sunasem. Mi-au trebuit câteva secunde să mă dumiresc cine pe cine sunase. Evident că mi-a venit să dau cu ea de pământ, unde tot îmi repeta că nu ea l-a sunat.

Şi asta nu a fost tot. Ieri seară le-am lăsat pe Net până când se vor fi săturat. Chestie care nici pe la 0:15 nu se întâmplase.

Astă seară m-am întors acasă, după mai bine de oră de stat prin parcul de vis-a-vis de bloc, mai mult decât tristă. Parcă aş fi avut un presentiment. Probabil că urma să mă ajungă din urmă povestea cu C. şi R., cea pe care-o ignorasem, psihic vorbind.

Însă nu, nu era asta. Erau doar testele fetelor. Deplorabilele teste. Nu că vreuna ar fi fost capabilă să facă un întreg test nou în ultimele trei ore.

No, nu au avut timp de rezolvat teste, erau mult mai ocupate cu telefoanele, token-ul.

Mult mai pe seară după ce-am deschis caietele, şi-am vrut să plătesc o factură am realizat ceea ce făcuseră de fapt, m-am supărat cu adevărat, şi le-am spus că nu am să le mai iau niciodată, pentru că nu mă ascultă etc. Dacă aş fi putut le-aş fi dus în secunda aia înapoi. Pentru totdeauna. Atunci am realizat ceea ce mi-au spus cu toţii, şi anume că-mi pierd timpul, banii, nervii şi energia cu copii care nu-s ai mei, şi din care s-ar putea ca să nu fac niciodată oameni, asta şi unde familia lor a fost prima care a renunţat la ei. Poate nu neapărat fără motiv.

Încă mă gândesc dacă să le duc, sau nu, mâine înapoi. Nu mă dau banii afară din casă, nu vreau admiraţia nimănui, mă doare al dracului să-mi risipesc răbdarea, atenţia şi timpul cu oameni de nimic. Mai exact cu copiii altora. Dacă nu i-au suport, tolerat şi iubit ai lor nu înţeleg de ce trebuie să o fac eu, mai ales când mă mint, supără şi enervează continuu. De ce trebuie să suport asta?! Cu ce-am greşit?!

-------

Şi iar e dimineaţă. Foarte devreme. Iar am dormit, vorba vine dormit, îmbrăcată pe canapeaua din living. Mi-e un pic mai bine, poate şi unde am realizat pentru a suta mia oară că nu trebuie să am nicio pretenţie. De la nimeni.

După ce le-am spus că nu o să le mai iau niciodată pentru că cea mare mă minte constat, iar cea mică nu e cuminte, neascultând nimic din ce-i spun, au făcut pe supăratele, făcându-se că plâng, cu faţa pe genunchi. Le-a zis că trebuia să se gândească la asta înainte de-a mă minţi sau de-a face ce nu le-am rugat. După asta le-am trimis direct la culcare, după ce se vor fi spălat pe dinţi. În 20 de minute dormeau buştean.

Pe seară au venit Andreea şi Florin, cel din urmă pentru a monta decodorul HD. I-am arătat Andreei caietele fetelor. Ne-am îngrozit împreună. Ea s-a oferit să mai facă exerciţii cu ele la matematică. I-am zis că nu are cu cine, de exemplu cea mică nu ştie mai nimic, în timpul unui test mă întreabă din 5 în 5 minute "aici cum fac?!"

Zilele astea am discutat despre scrisoarea găsită în blugii lui Lori. Am pus-o să o citească în faţa noastră. Sora-sa, Ruxi, o cunoştea deja pe de rost. După ce-am analizat de ce nu trebuie să scriem o astfel de scrisoare unui băiat, ce e scris incorect, le-am pus o prezentare descărcată de pe didactic.ro, despre modul în care se redactează o scrisoare, după care le-am pus să scrie patru scrisori: una mamei lor, una tatălui, una celei mai bune prietene, una unui băiat pe care-l plac. Trecând peste faptul că numai Lori a atins performanţa de-a scrie... trei. M-am luat cu mâinile de cap după ce le-am citit. Copiii ăştia nu au habar de gramatică, nu că la ortografie ar sta mai bine. După ce le-a citit şi Andreea am fost întrebată "dar totuşi cum trec clasa?!". Chiar aşa, cum?!

Prietena mea a concluzionat că în stilul ăsta eu acasă, ele la Centru nu am să reuşesc vreodată să fac ceva cu şi pentru ele. Problema este că nici nu cred că am pe ce mă baza, din partea lor, oricât aş insista eu.

Oricum, am ajuns la concluzia maică-mii, şi a majorităţii care-mi tot spune: "fă-ţi propriul copil". Poate că are şi domnul Tudor dreptate cu "fii mulţumită că merg totuşi la şcoală!" Însă ce mulţumire poţi avea că merg la o şcoală de unde nu pleacă cu absolut nimic?!

Am fost atât de supărată pe ele aseară încât am urlat şi la unchiul Mario care mă tot întreba "S-a întâmplat ceva, doamna Cristina, de mi-aţi dat atâtea apeluri?!". I-am zis şi mai enervată "NU s-a întâmplat nimic, dar te rog, măcar o dată, să vorbeşti şi tu cu ele".

În fine, m-am convins deja că şi ăsta este un lasă-mă-să-te-las, că omul, ca noi toţi, de altfel, îşi are viaţa, tabieturile lui, la care nu vrea să renunţe etc. Adică, îl înţeleg, însă nu pricep de ce nu-mi spune, nu le spune clar asta. M-am cam săturat de povestea asta. Mai exact nu am nicio satisfacţie pierzându-mi timpul, banii şi energia cu nişte fiinţe care probabil nu pot, nu vor mai mult. M-am tot gândit zilele astea la moştenirea lor genetică, la faptul că mama lor poate a băut în timpul sarcinii, la problemele ei psihice, şi-am ajuns la concluzia că eu nu mi-s în stare să-mi controlez proprii-mi demoni, darmite pe-ai altora, că nu trebuie să mă mai mint cum că aş fi capabilă de aşa ceva, pentru că nu-s. Chiar nu-s!

No, a fost o experienţă, vorba unora, însă io nu asta am urmărit, nu de asta aveam nevoie. Nu sunt suficient de tâmpită pentru a luat prezenta stare de fapt drept normalitate. Satisfăcătoare normalitate.

Nu ştiu ce voi face, însă sunt absolut convinsă că mai tot ce-am făcut a fost în zadar. Jocul de-a Maica Tereza nu mă caracterizează.

Am obosit. Mai exact: NU MAI VREAU. Atât.

D'ale noastre

2011-01-30T00:29:00.007+01:00

Off... sunt atât de obosită. Singura chestie care-mi îndulceşte, oarecum, oboseala asta de ora 01:31 a.m. este România Muzical.

Am văzut azi un episod din "În derivă" în care Maria, îi spunea prietenului ei, Andrei, în timpul terapei: "Unde sunt foarte sensibilă, şi trăiesc orice sentiment am încercat să nu mă implic." Am gândit că de-asta am şi eu nevoie. Neimplicare.

Este din ce în ce mai greu, sau poate că asta e impresia mea unde am început să cunosc din ce în ce mai bine fetele. Îmi este din ce în ce mai greu.

Ieri când le-am băgat rufele la spălat am găsit în buzunarul de la blugii lui Lori un bilet de dragoste către un aşa-numit Rareş (sau Rareşi, că nu fusese capabilă să-l scrie de două ori la fel.) Un bilet de dragoste scris la aproape 12 ani. Mi-a venit să dau cu ea de pământ, însă nu i-am zis deocamdată nimic. Nu ştiu ce m-a deranjat cel mai tare: ortografia şi gramatica deficitare, sau mesajul erotic?!

Oricum, fac eforturi susţinute să nu mă enervez, unde majoritatea discuţiilor, mă rog, întrebărilor, sunt tot pe tema asta: "fetiţa X de la Centru ştie să sărute... io când o să învăţ?!" Ha?!

Le-am spus că în vacanţă vom face lecţii de română şi de matematică, chiar le-am printat de pe didactic.ro diverse teste. Lori nici nu a deschis dosarele. Cea are s-a implicat fără să-i spun este cea mică, Ruxi. Cea care pare să fie cea mai inteligentă, să reţină cât mai uşor şi mai repede.

Mai nou, am dat bani şi pe minerale şi vitamine pentru memorie şi imunitate, bineînţeles. Nu ştiu unde o să ajung în stilul ăsta. Nu mi-a plăcut niciodată să dădăcesc pe cineva. Nu ştiu de ce mă pedepseşte Dumnezeu. Şi oricât m-aş strădui, când vorbesc îi explic celei mare e ca şi cum aş vorbi cu pereţii. Ori nu ascultă, ori nu pricepe, ori nu vrea să facă cum îi spun. Sărăcuţa, e de-a dreptul tâmpiţică. (Chiar discutam cu Marcela despre ea, la care tipa-mi spune "trebuie să ai vedere că dacă maică-sa e alcoolică, a băut şi în timpul cât a fost însărcinată. Copilul poate că vrea, dar chiar nu poate." Părerea mea este că nu vrea. Şi-apoi are şi un caracter foarte urât, mai exact minte în draci. Din ce mi-a spus chiar ea, este şi foarte obraznică cu femeile de la Centru.

Am cumpărat vreo 5-6 cărţi de psihologia copilului, însă unde au venit joi seară nu am apucat decât să răsfoiesc una.

Vreau să cred că se mai poate face ceva în privinţa lor. Că 12 ani - cazul lui Lori - de neimplicare şi needucare mai pot fi recuperaţi. Despre Ruxi nu-mi fac griji prea mari.

Am obosit de-atâta stat în bucătărie, de robotit prin casă, repetat iar şi iar fă cutare şi cutare lucru, de explicat şi paraexplicat de ce facem acel lucru. În fiecare zi mi-e dor de viaţa mea de dinainte.

Azi ne-am uitat împreună la Up (2009) http://www.imdb.com/title/tt1049413/. Bineînţeles că Ruxi nu a avut răbdare până la sfârşit, asta unde le traduceam, ca la nevăzători, tot ceea ce credeam eu că se întâmplă. Vreau să le dezvăţ de tembelismele Universal şi CartoonNetwork la care se tot uită. Chiar vreau să pun parolă pe acele posturi.

Despre navigarea pe Internet ce să mai spun?! "Vino să-ţi arăt ce băieţi urâţi am găsit?!" m-a tot stresat azi Lori. I-am tot repetat supărată "ceva util şi interesant nu eşti capabilă să găseşti!"

Într-un final a găsit. Poza mea de pe blog, când a dat o căutare după "poze Micul Rotterdam", ocazie cu care m-a şi scos din baie. Mâine mi-am propus să le vorbesc despre blog-uri. Şi despre blog-uri.

No, sunt atât de obosită, şi-mi este şi al naibii de foame, asta ca să nu mai spun că de vreo lună pap tot felul de idioţenii. Mai nou am făcut o pasiune pentru... berea fără alcool. Dacă nu mă reapuc de alergat, sau de vreun alt sport cât mai curând, o să mă fac cât balena...