Totalul afișărilor de pagină

duminică, 30 ianuarie 2011

D'ale noastre

Off... sunt atât de obosită. Singura chestie care-mi îndulceşte, oarecum, oboseala asta de ora 01:31 a.m. este România Muzical.

Am văzut azi un episod din "În derivă" în care Maria, îi spunea prietenului ei, Andrei, în timpul terapei: "Unde sunt foarte sensibilă, şi trăiesc orice sentiment am încercat să nu mă implic." Am gândit că de-asta am şi eu nevoie. Neimplicare.

Este din ce în ce mai greu, sau poate că asta e impresia mea unde am început să cunosc din ce în ce mai bine fetele. Îmi este din ce în ce mai greu.

Ieri când le-am băgat rufele la spălat am găsit în buzunarul de la blugii lui Lori un bilet de dragoste către un aşa-numit Rareş (sau Rareşi, că nu fusese capabilă să-l scrie de două ori la fel.) Un bilet de dragoste scris la aproape 12 ani. Mi-a venit să dau cu ea de pământ, însă nu i-am zis deocamdată nimic. Nu ştiu ce m-a deranjat cel mai tare: ortografia şi gramatica deficitare, sau mesajul erotic?!
Oricum, fac eforturi susţinute să nu mă enervez, unde majoritatea discuţiilor, mă rog, întrebărilor, sunt tot pe tema asta: "fetiţa X de la Centru ştie să sărute... io când o să învăţ?!" Ha?!

Le-am spus că în vacanţă vom face lecţii de română şi de matematică, chiar le-am printat de pe didactic.ro diverse teste. Lori nici nu a deschis dosarele. Cea are s-a implicat fără să-i spun este cea mică, Ruxi. Cea care pare să fie cea mai inteligentă, să reţină cât mai uşor şi mai repede.

Mai nou, am dat bani şi pe minerale şi vitamine pentru memorie şi imunitate, bineînţeles. Nu ştiu unde o să ajung în stilul ăsta. Nu mi-a plăcut niciodată să dădăcesc pe cineva. Nu ştiu de ce mă pedepseşte Dumnezeu. Şi oricât m-aş strădui, când vorbesc îi explic celei mare e ca şi cum aş vorbi cu pereţii. Ori nu ascultă, ori nu pricepe, ori nu vrea să facă cum îi spun. Sărăcuţa, e de-a dreptul tâmpiţică. (Chiar discutam cu Marcela despre ea, la care tipa-mi spune "trebuie să ai vedere că dacă maică-sa e alcoolică, a băut şi în timpul cât a fost însărcinată. Copilul poate că vrea, dar chiar nu poate." Părerea mea este că nu vrea. Şi-apoi are şi un caracter foarte urât, mai exact minte în draci. Din ce mi-a spus chiar ea, este şi foarte obraznică cu femeile de la Centru.

Am cumpărat vreo 5-6 cărţi de psihologia copilului, însă unde au venit joi seară nu am apucat decât să răsfoiesc una.

Vreau să cred că se mai poate face ceva în privinţa lor. Că 12 ani - cazul lui Lori - de neimplicare şi needucare mai pot fi recuperaţi. Despre Ruxi nu-mi fac griji prea mari.

Am obosit de-atâta stat în bucătărie, de robotit prin casă, repetat iar şi iar fă cutare şi cutare lucru, de explicat şi paraexplicat de ce facem acel lucru. În fiecare zi mi-e dor de viaţa mea de dinainte.

Azi ne-am uitat împreună la Up (2009) http://www.imdb.com/title/tt1049413/. Bineînţeles că Ruxi nu a avut răbdare până la sfârşit, asta unde le traduceam, ca la nevăzători, tot ceea ce credeam eu că se întâmplă. Vreau să le dezvăţ de tembelismele Universal şi CartoonNetwork la care se tot uită. Chiar vreau să pun parolă pe acele posturi.

Despre navigarea pe Internet ce să mai spun?! "Vino să-ţi arăt ce băieţi urâţi am găsit?!" m-a tot stresat azi Lori. I-am tot repetat supărată "ceva util şi interesant nu eşti capabilă să găseşti!"
Într-un final a găsit. Poza mea de pe blog, când a dat o căutare după "poze Micul Rotterdam", ocazie cu care m-a şi scos din baie. Mâine mi-am propus să le vorbesc despre blog-uri. Şi despre blog-uri.

No, sunt atât de obosită, şi-mi este şi al naibii de foame, asta ca să nu mai spun că de vreo lună pap tot felul de idioţenii. Mai nou am făcut o pasiune pentru... berea fără alcool. Dacă nu mă reapuc de alergat, sau de vreun alt sport cât mai curând, o să mă fac cât balena...

marți, 25 ianuarie 2011

Alguna vez tenemos alas


Azi m-a întrebat VLH dacă am mai făcut poze. I-am zis că nu, pentru că nu am avut subiecte şi nici timp şi/ sau chef să caut le caut. De fapt nu le caut niciodată. Totul vine de la sine. Am luni în are nu pun mâna pe aparatul foto. Etc.

Mi-am amintit că în ultimul, mai exact aproape singurul meu atac de "curăţenie infomaţională" printr-al meu PC am dat peste nişte poze făcute în Bulgaria, prin primăvara lui 2009, mai exact pe 6 aprilie.

No, orăşelul spaţial al cărui nume nu l-am ştiut niciodată, şi pentru care nu am de gând să dau Google, cel puţin nu acum. No, alguna vez tenemo alas. La propriu.

No, Omurtag, ăsta este numele orăşelului spaţial.

Îmi amintesc că m-am suit pe mai toate aeronavele pe care s-a putut, probabil dorind să-l ajung pe Icar.

Radarul mobil... Ha-ha-ha!

Zbor frânt.Încă unul...


Primăvară bulgară.
Artista vizuală... cu 8 kg peste greutatea de-acum. :-))

duminică, 23 ianuarie 2011

Griji şi dureri... diverse

Oamenii normali dormeau la ora la care-i scriam io, Olgăi. 6 am. Duminica la 6 am. Însă eu nu sunt un om normal, cel puţin nu în week-end-ul ăsta.

No, tocmai ce-am descoperit plăcerea postărilor directe pe blog.

No, m-am trezit la ora 6 şi-am început să-mi reorganizez folder-ele din Outlook, muncă oarecum inutilă, deoarece webmail-ul este cel în care ar trebui să fac mai degrabă curat, nu că ar fi ajuns la 7 giga.

Evident că am greşit adresa de e-mail a Olgăi, deoarece toate mesajele s-au întors, după o juma de secol, că atât îi trebuie Google/ Clicknet ca să trimită un mesaj/ să verifice o adresă de e-mail. Acum fac alte combinaţii de "abaianitei... abaianite... abaianiti... " Ce nume o mai fi şi ăsta?!

No, după ce-am reclamat decodorul Dolce ars, ieri pe la 10:30 m-am trezit cu Silviu, tipul de Service, cel care mă cunoaşte ca pe un cal breaz, mă rog o cunoaşte fizic numai pe antena mea... :-) I-am povestit cea mai recentă "epopee" Dolce, imposibilitate comandare online decodor HD, prezentul decodor ars etc. Tipul mi-a spus că s-a umblat la soft-ul de la decodoare şi că de-aia s-au ars atâtea, eu fiind al patrulea caz în zonă.

A instalat noul receivier, timp în care io vorbeam cu Lori, cea care decisese că nu am dat suficienţi bani luna asta pe telefonul ei (cel pe care l-am încărcat numai de 2 ori, şi unde mai pui că numai io o sun) şi-i dăduse cartela ei, Ionicăi, "pentru că ea nu mai are credit", drept care m-am enervat de la prima oră, şi-am decis că este nevoie urgentă de-o lecţie despre dreptul de proprietate, despre cardurile mele goale etc.

Înainte ca Silviu să plece la alţi năpăstuiţi Romtelecom, mi-a zis că nu a putut activa cartela (cardul) "pentru că restul colegilor sunt plecaţi la o înmormântare", dar că procesul se fac face cu siguranţă în intervalul a 1-3 ore.

La vreo oră după ce-a plecat el mă sună un tip de la Service şi-mi spune că noul decodor/ card nu poate fi activat deoarece io mai am o comandă pentru un receiver HD, sculă care durează minim o săptămână pentru a fi livrată, da'poate dura şi... două. Timp în care io nu voi avea cablu. No, iniţial am râs, unde am crezut că tocmai mi se spusese un banc. Zâmbetul mi s-a topit după ce mi s-a explicat că nu voi fi niciodată în stare să-mi instalez singură viitorul decodor HD, aşa cum îmi spusese operatorul Romtelecom, şi că va trebui să fac o comandă către Service şi să le dau lor 20 de euro pentru instalare, chestie pe care cu toată miopia mea chiar nu o văzusem/ citisem când am tot încercat să comand online. Tipul mi-a explicat de vreo 2-3 ori, precum copiilor tâmpiţi. Mai degrabă aş fi acceptat faptul că am fost răpită şi crescută de extratereştrii, de exemplu, decât tocmai ceea ce trăiam. Unde şocul îndulcea enervarea, am pus mâna pe mobil şi-am sunat numai de 5-6 ori la ClickNetTelVerde, acolo unde după ce treceam de meniul acela tembel eram imediat deconectată, nu pusă în aşteptare aşa cum este normal, şi aşa cum mi se întâmplase ori de câte ori apelasem acel număr.

Am căut alt număr de telefon, şi după zeci de minute de aşteptare am reuşit să intru în direct cu alt operator, să-mi spun pentru a nu-ştiu-câta-oară oful. După ce am dat codurile/ seriile cardului/ decodorului, tipul mi-a promis că mă va ajuta.

După asta am decis să fac iar acel nonsens legal, mare consumator de timp, şi absolut inutil, adică să reclam la Protecţia Consumatorului. Am numai experienţe nefericite legate de activitatea acestei instituţii. Prima, şi singura data când mi s-a răspuns (şi-am făcut mai mult de 5-6 reclamaţii diferite) a fost după 6 luni de la reclamaţie - timpul maxim aprobat fiind de o lună - când mi s-a spus că Vodafone din CityMall Constanţa nu are nicio legătură cu Vodafone România (LOOOOOOOL), probabil trebuia să scriu directorului din Franţa, sau unde o fi firma mamă, şi că dacă într-adevăr bateria mobilului nu este cea din ofertă/ reclame - cea care trebuia să ţină 15 zile şi să fie Li-Ion, dar care nu ţine nici 4, şi e Li-cadmiu - e bine să fac o nou reclamaţie... necontând că io am dat acum mai bine de 3 ani, pe un tel la abonament (2 ani) mai bine de 900 de lei. Prima şi ultima mea experienţă Nokia!!

Deci iar mi-am pierdut vremea într-o reclamaţie inutilă. După care am citit mai atentă ce fel de decodor comandasem io, şi ce să vezi, din cei peste 6 euro pe care urma să-i dau pe HBOMAXPACK numai HBO este HD, şi asta fără decodor, că mai costă şi ăla aproape 3 euro pe lună (timp de 2 ani) . Am făcut un calcul rapid, şi fără cei 20 de euro instalare pe care nu am de gând să-i plătesc ever, HBO HD mă va consta, cu tot cu decodor, timp de 2 ani ceva mai bine de 6 euro. În prostia mea io am crezut că tot pachetul HBOMaxPack este HD. Să mai zic că io una mă uit aproape exclusiv la CineMax şi CineMax2?!

Am fost aseară pe la Florin, cel care are deja de vreo câteva luni aceste servicii, dar şi un TV mult mai nou şi mai performant, un Sony, pe când Samsung-ul meu merge deja pe 5 ani.
Mi-am zis apoi, imaginea ca imaginea, însă îmi doresc şi eu să aud surround, chestie care cică la HD este doar stereo, cu toate că ei afirmă cu totul altceva. I-am zis lui Florin că sunt posturi de muzica/ TV care intră surround, el mi-a zis că este un fals surround, doar.

Deci, mai bine aş lăsa-o dracului baltă. Însă pe site-ul Romtelecom se spune că decodor-ul HD ar îmbunătăţi şi recepţia tuturor celorlalte programe.

După ce-am făcut reclamaţia către ANP, şi-am dat şi la Romtelecom un c.c., m-a sunat o tipă cu aceeaşi poezie "am primit solicitarea Dvs. şi imediat ce colegii noştri se eliberează vă vom ajuta/ anunţa, însă ştiţi că azi e sâmbătă şi nu prea este personal etc. etc."

Şi semnalul a venit pe la ora 17.

---

Mult mai pe seară.

Azi am fost la mămuca, unde iar făcuse gogoşi. Tocmai făceam inventarul defecţiunilor casnice: butonul on-off al HDD extern nu mai funcţionează, UPS s-a dus dracului şi el, bateria de la bucătărie pică, pe undeva pe sub chiuvetă, un niplu de la caloriferul din baie stă să se fisureze, pentru a două oară în ultimii 2 ani, iar pică în baia mare de la nenorociţii ăia de sus şi tot aşa, când a trecut unul cu un autogreder şi m-a făcut fleaşcă din cap până-n picioare, mă rog geaca e impermeabilă în rest mi-a intrat apă/ lapoviţă până şi în sacoşa cu DVDuri pentru ăl bătrân.

Şi iar am fost foarte vrednică, azi, şi fără să-mi fi propus, am făcut curăţenie pe desktop, mail, drive C. Însă jumătate din timp am privit la poze, amuzându-mă copios.

Latest news:

- e-mail-urile mele către Olga s-au dus într-un final... indiferent, so far;
- Unchiul Mario mă ignoră sistematic de mai bine de-o săptămână; l-am ignorat şi io câteva zile; i-am scris totuşi azi, urnde urmează să iau sâmbătă fetele în vacanţă pentru o săptămână "ai să poţi vorbi cu ele, dacă vrei", informaţie care a stârnit în bietul om doar un log-off... instant;
- ziua a fost salvată de către florile mele iubite şi de către Erik, cel pe care l-am smotocit şi pupăcit în draci;
- aaa... la ora 6 am comandam mai toate cărţile despre educaţia copiilor găsite pe buybooks.ro, slavă Domnului că s-ar putea ca unele să nu fie în stoc - luna asta am să mănânc... cărţi, şi cărţi;
- am făcut ceva ordine şi prin biblioteca din camera PCului/ copilului, ocazie cu care am constatat că am numai... 5 volume comandate de câte două ori. Tristeţea este că nici nu am cui să le fac cadou, nu prea mai ştiu pe nimeni apropiat care citeşte literatură contemporană, sau care citeşte în general...

Despre dureri, altă dată.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

În toate cuvintele tale...

Nu te citesc. Nu te mai citesc. Nu te-am citit nici măcar înainte vreme. Pentru că nu mi-ai spus mai niciodată, mai nimic. Şi tare aş fi vrut să-mi fi spus atâtea. Totul. Să mă înveţi. Şi despre cum să te învăţ. Nu te mai citesc nici măcar în diagonală, pentru că ori de câte ori cedez nevoii ăsteia, mă regăsesc iar şi iar în toate cuvintele tale. Uneori mult mai mult decât m-aş putea regăsi în propriile-mi cuvinte.

Nu ştiu dacă o faci intenţionat, sau pur şi simplu eşti doar spontan. Nu ştiu ce să mai simt, ce să mai cred. Ce şi de ce. La cum te cunosc de egoist, de misogin, de ipocrit, de autosuficient şi de autosupraestimat tind să cred că aşa te manifeşti tu, de la o vreme.

Mă regăsesc în toate cuvintele tale. Mai exact foarte multe-mi aparţin, fără falsă modestie, evident.

Nu ştiu ce-am făcut să merit asta. Nu ştiu de ce-mi faci asta, acum. Ar trebui să mă simt flatată, sau ce?!

După care-mi amintesc că, şi cum, şi când, ţi-am prevăzut asta, şi cum tu ai luat-o în glumă, probabil, eu gândind atunci că mă supraestimez, bineînţeles.

Mă întrebam acum dacă vreunul dintre bărbaţii pe care i-am iubit cândva se va fi regăsit vreodată în cuvintele mele. Probabil că dacă aş fi iubit suficient de mult un... poet, de exemplu, acest lucru ar fi fost posibil.

Nu te mai citesc nici măcar în diagonală. Nu are niciun rost, nu mai are niciun rost. Mă ştiu deja pe dinafară.

No, şi acum am să-ţi pun o întrebare, dragă misoginule: cine, de cine s-a îndrăgostit?! :-) Evident am să-mi dai iar numele acele savante grecoaice, extrem de frumoase şi nobile, absolut lipsită de prejudecăţi, căria io i-am uitat acum numele (şi nici nu am chef să dau un Google).

Totuşi ce caut io în cuvintele tale?! Sau mai exact cine ţi-a permis să-mi foloseşti cuvintele?! N-ai auzit de legea dreptul de autor?! :-))

Am vrut să pun o poezie a renumitului poet brazilian, cel cărui i-am citit cândva un volum ("În prezenţa ta") însă am avut un şoc, unde nu am mai găsit absolut nicio poezie pe... poezie.ro, şi înainte vreme chiar erau câteva.

ASCULTA - Jose Eduardo Mendes Camargo



















Cine treptat
a incercat amaraciunea indoielii,
a varsat lacrimi de tristete,
a asteptat in van,
s-a simtit singur si abandonat
a fost discreditat de toti
si a trecut peste toate,
astazi nimic nu-l mai uimeste
totul il farmeca,
chiar si dezamagirea.



CINE ESTI TU FEMEIE ? - Jose Eduardo Mendes Camargo












Esti vrajitoarea care-mi citeste gandurilesi-mi ghiceste sentimentele
Sau prietena care ma insoteste pe pamant
sa intrezaresc orizonturi?

Esti femeia care exprima gratie
si ma face s-o doresc nebuneste
Sau esti copila spontana, jucandu-se
cu focul si apa, pentru a fascina?

Esti felina care-mi exploreaza trupul
si-mi devoreaza sufletul
Sau nebuna fara destin si salas
care traieste din dragoste, hranindu-se cu aer?

Care-mi sporeste pasiunea
invitandu-ma sa o caut
cu ardoare, cu dragoste
gratia-i divina, viata ta.

Cine esti tu, draga mea?

(sursa poeziilor şi imaginilor: http://monicadaniela84.blogspot.com)

Uff... norocul tău că raftul de poezie e chiar deasupra biroului... încă mai am post-it-urile la paginile care m-au atins acum... 13 ani. :-)

No, una dintre preferatele mele:

În prezenţa ta


Am plâns
Toate lacrimile
Pe care am vrut să le vărs
Şi nu îndrăzneam

Lacrimi de saudade
Lacrimi de amintiri
Lacrimi de vise

Am surâs
Pentru toate clipele
Pe care le-am trăit, le-am visat
Şi le-am înfruntat

Surâs de bucurie
Surâs de armonie
Surâs de iubire.

(formatarea asta mă omoară cu zile, mama ei de viaţă!)

vineri, 21 ianuarie 2011

Primul sutien. Şi despre alte... sutiene, şi nu numai

Deci mi-e somn, mă ustură buzele, ochii pentru că am citit numai aberaţii on line (fără ochelari evident, că nu-i găsii) şi-aş bea o bere. Mă rog, nu neapărat în ordinea asta. Cred că aş începe cu berea. Dacă aş avea.

Şi m-aş uita la un film. Bineînţeles. Da'n-am la ce. Internetul merge ca dracu', ori o trebui reinstalat sistemul de operare. Oricum, nu găsii nimic interesant de citit. De ani. Mai exact.

(Între timp am făcut vreo două ceaiuri şi-am băut câteva căni de apă, în speranţa că tot o să-mi treacă de berea aia. Oare de ce nu s-o livra şi berea la domiciliu, aşa precum pizza?! Ha-ha-ha).

Primul sutien.

No, din păcate nu despre al meu este vorba, deci staţi calmi. :-)

Pe 8 februarie Lori împlineşte 12 ani. Printre alte chestii de îmbrăcat (cărţi nu cred că-şi va dori, cel puţin nu în prezenta viaţă. :D) i-am luat şi două bustiere şi un sutien negrru, absolut superb, cu pisicuţe roz, brodate delicat. Asta nu că ar avea ea cu ce să le umple, dar trebuie să gândim în perspectivă, şi apoi este mai mult decât emoţionat să cumperi primul sutien unei fetiţe (care nu este a ta, printre altele).

După asta mi-am amintit că în vremea în care obişnuiam să citesc, mă rog, să caut să citesc blog-uri interesante (între noi fie spus nu am găsit încă unul, da'io încă mai sper), ei bine în vremea aia am dat peste blog-ul unui româncuţe emigrate, unde altundeva decât în America. În câteva zile i-am citit tot blogul. Tipa avea o lejeritate în exprimare şi o sinceritate absolut naturală, păcat că stilul nu avea nimic literar, şi-apoi era total lipsită de umor, însă de-o naivitate adorabilă, naivitate care m-a plictisit foarte repede, totuşi, mă rog, după ce-am tot citit despre colegul american, cam obez, dar foarte de treabă care-o tot strângea în braţe (camaradereşte, evident! Ha-ha-ha! Asta să i-o spui lui mutu!)

În fine, foarte pe scurt, din ce-am priceput io: tipa cred că lucra la un aeroport, se măritase recent cu Mr. Perfect, cel de-a cărui naţionalitate nu-s prea sigură, nu că ar conta prea mult. Îşi petrecea zilele între job, colegul obez, Mr. Perfect şi shopping-uială, evident pe la solduri, şi între blog.

Într-unul dintre articolele postate pe blog, fata îi reproşa mamei că l-a lăsat pe soţ, respectiv tată, să-i cumpere primul sutien fiicei. Mi-a plăcut şi totodată impresionat enorm tonul în care era făcut acel reproş. Nu era pic de resentiment şi ranchiună, nu, ci numai regret că mama nu fusese lângă fiică într-un moment atât de important pentru o tânără fată.

Zilele asta mi-am amintit povestea. Şi acum zâmbesc. Mă rog, de-atunci tot zâmbesc.

Şi-acum hai să vorbim despre primul meu sutien. Şi despre cel al Otiliei, una dintre cele mai bune prietene ale mele, din copilărie.

No, cred că eram deja prin clasa a 9-a când mama mi-a cumpărat primul sutien. Nu-mi amintesc să fi fost ceva spectaculos, sau emoţionant. "Eşti destul de mare, a venit vremea să porţi şi tu sutien". Probabil că aşa şi era, unde sânii mei au început să explodeze de pe la 12 ani. Perioadă în care mie-mi plăcea de cu vecin de bloc, Gabriel, un tip brunet, cu nişte ochi albaştri, superbi, de aceeaşi vârstă cu mine, chiar într-o clasă paralelă cu a mea.
Mama lui Gabriel era asistentă medicală, şi în fiecare sâmbătă tot spăla la albe lenjerii. Familia lui Gabriel locuia la acelaşi etaj cu noi, adică la 3. Nu-mi mai amintesc cum a început pasiunea mea pentru el, însă încă mă mai ustură în gât şi abia pot respira de kilometrii pe care i-am alergat. El pe un Pegas superb, io pe jos. Timp în care restul băieţilor din cartier, cei pe care-i ignoram total, tot ţipau după mine: "Uite, are ţâţe! Asta are ţâţe!"
Oricum, Gabriel nu a fost prea impresionat de performanţele mele atletice, fizice nici nu se punea problema, sau probabil că puştiul o fi fost mai timid...

No, ceea ce vreau să subliniez e faptul că de atunci mă tot chinui să ies din lacul ochilor albaştri. Mai exact Groapa Marianelor ochilor albaştri. Ha-ha-ha!

No, eram prin clasa a 8-a şi majoritatea fetelor purtau deja sutien, şi nu că ar fi fost mai dotate decât mine, nu, dar mamele lor erau mai atente decât a mea. Acum nu cred că am fost într-adevăr frustrată, sau probabil că eram unde adoram să-i pipăi Otiliei, sutienul, pe spate, prin tricoul subţire de vară, şi să trag de bretele lui ca de o praştie, după care să le dau drumul în hohote homerice de râs. Ale mele doar. Otilia era o fată incredibil de frumoasă, cu un ten măsliniu şi-o delicateţe pe măsură. Tot ciclul primar mă torturaseră, la propriu, într-un joc tembel în care io trebuia să fiu mămucă unui cârd de fete, altminteri mă pârau (Otilia mă pâra, ea fiind şefa mea de grupă) la tovarăşa învăţătoare că nu-mi tăiasem unghiile, îmi uitasem batista acasă şi alte chestii... administrative. După cum se poate lesne observa, de mică am fost menită să fiu mămica altora... răniţi, sau mai mult sau mai puţin... copiluţi.

Între timp Cristi, unul dintre şterşii mei lista de YM îmi recomandă un film: Love and other drugs, film pentru care mai trebuie să aştept câteva minute. Frate, dacă mă enervează ceva la culme, e uitatul ăsta la filme pe PC, uitatul de pe scaun. Deja mă dor cel de-al treilea rinichi şi vertebrele lipsă, mama ei de viaţă! Şi vreau bereeeee!!

Servicii de căcat, într-o ţară şi mai de căcat

No, mă pune dracul, că Dumnezeu nu cred că a putut fi, să încerc azi să-mi comand, on-line, un serviciu HD, mai exact numai HBO MaxPack. Şi asta în pauza mea de masă. Nu că la maxim de 4-5 filme cât reuşesc eu să văd pe săptămână asta s-ar justifica, însă mi-am zis de ce să nu profit la maximum de caracteristicile TV-ului şi ale HomeTheater-ului, cele în care-am băgat atâţia bani, evident ca o proastă ce sunt.

Toate bune şi frumoase. Adică mă logam bine-mersi în MyAccount Romtelecom, după care mă duceam în Magazinul On-line şi-mi făceam solicitarea dorită, însă ori de câte ori am dorit să finalizez comanda mi s-a spus că user-ul sau parola nu sunt corecte. Am resetat de vreo două ori parola. Şi tot degeaba.

În final, unde tot nu mi-a ieşit, am trims un mesaj disperat la myaccount@romtelecom.ro. Mesaj la care mi s-a răspuns după aproape 3 ore; ore în care io sperasem să mă sune cineva, unde tot resetasem la parole, şi oricum toată activitatea pe site este înregistrată şi al dracului de vizibilă.

Deci mi-a răspuns o duduiţă (Gloria ştie şi de ce) care mi-a zis că trebuie să-mi fac câte un user nou pentru fiecare secţiune a site-ului. Am râs 5 minute, unde în 15 ani de Internet nu mai auzisem aşa ceva, după care i-am trimis un mesaj a la Dragomara, în care-i rugam să aştepte să mă tâmpesc pentru a-mi putea face 15 conturi pe acelaşi site, după care i-am #ameninţat # pentru a suta oară că voi renunţa la serviciile lor.

No, deci adio HD, adio Dolce. Asta până când găseam un alt operator de televiziune prin cablu. No, şi aici intră în scenă paranormalul. Unde era vineri, unde luasem masa în familie şi unde nu aveam chef de şmotru, îmi zic să mă bag la unul din cele aproape 3 filme pe care le văzusem săptămâna asta. No, toate bune şi frumoase... până a trebuit să pornesc decodor-ul Dolce, cel care de obicei, în stare "oprit" indică doar ora, decodor care acum era mort. Evident că asta mi s-a părut o glumă proastă, drept care am aprins lumina, l-am scos din priză, i-am stins butonul din spate şi scos cablu euroscat (sau cum s-o numi) după care l-am reconecat. Inutil, evident.
Între timp zâmbetul mi s-a tra (între timp iar a căzut tensiunea, iar UPS-ul meu, cel care ar trebui să-mi ţină PCul în stare de funcţiune maxim 11 minute, ei bine, el, tocmai el, s-a oprit din prima secundă fără tensiune...)

No, între timp zâmbetul mi s-a transformat într-un rictus. Gluma devenise de-a dreptul proastă. Am pus mâna pe mobil (dacă sun de pe fixul Romtelecom nu-mi răspunde nici dracu) şi am sunat la ClickTelVerde, sau ceea ce ştiam io că este ClickTelVerde. Unde am aşteptat şi aşteptat, după care am vorbit cu o mândră care m-a pasat instant unui angajat de la Serviciul Tehnic, care evident că mi-a răspuns numai după ce-am aşteptat suficient.
Oricum, tipul şi-a ratat cariera. Dintre toţi angajaţii cu care-am vorbit în mai bine de 5 ani, ăsta s-a dovedit cel mai empatic şi mai fin psiholog. Şi dacă te gândeşti că noi doi am vorbit mai bine de 15 minute, asta unde o convorbire standard durează maxim 3 minute... :D ajungi la concluzia că am dat peste un tip extrem de răbdător şi dispus să-şi facă job-ul cum trebuie.
Am stabilit, la sugestia lui, să înlocuiesc decodor-ul stricat, după care să-mi comand unul HD, numai pentru HBOMaxPack, unde livrarea celui din urmă durează mult mai mult. Deci în acest weekend singurul film pe care-am să-l văd/ revăd, de fapt, este cel în care io sunt client fidel şi absolut tâmpit, Romtelecom. Genul: dramă.

Mi s-a luat de ţara asta, de serviciile ei de căcat, pe extrem de mulţi bani. Pur şi simplu nu mai suport nesimţirea, prostia şi indiferenţa celor pe care-i plătesc.

I-am spus tipului cu care-am discutat astă seară: "crezi că faptul că tu eşti acum amabil şi dispus să mă ajuţi compensează nesimţirea şi indiferenţa din ultimii 5 ani a colegilor tăi?!"

joi, 20 ianuarie 2011

Mult prea multe subiecte

No, e 6:00 am, îmi beau laptele cu... paiul, unde coada cănii ăsteia roşii, pe care scrie Cristina, şi pe care mi-a cumpărat-o naşul T. din Buşteni, stă să explozască, vorba străbunică-mii Vasilica.

Iar am fost extrem de matinală, fără să-mi fi propus, totuşi.

Sunt atâtea evenimente, sentimente etc. despre care vreau să scriu. Aş vrea să scriu. Însă nu am timp. No, să mai mărească careva ziua, vă rog... şi eventual să micşoreze timpul alocat muncii şi activităţilor casnice.

În altă ordine de idei ursoaica mamă a făcut rost de adresa de e-mail a Olgăi (psihologul de la Asistenţă Maternală), iar acum meditează "profund" la cum să pună mai bine în cuvinte ceea ce-o preocupă.

Tot pe lângă dezordinea aia de idei ursoaica mamă şi cu puii ei ar dori să vadă spectacolul ăstă: http://www.7fun.ro/razvan-mazilu-si-depeche-dance-la-constanta/. Însă nu are bani şi nici cu cine să ajungă la ora aia în Constanţa... Şi uite aşa se vede cum îmi împiedică mie distanţa şi lipsa mijloacelor... culturalizarea, mama ei de viaţă... la ţară.

duminică, 16 ianuarie 2011

Rămăşiţele zilelor

Nu am niciun chef să povestesc, chiar niciunul.

Zilele-şi lasă pleava peste puţinul sens al vieţii mele. Şi eu şi ele ne minţim că avem un rost. Vreun rost. Eu una, mai mult decât ele.

(La România Muzical iar este "seară de operă". Carmela protestează în draci. Într-o bună zi am să cedez nervos şi-am să-i iau gâtul. Pasărea asta mă stresează aproape continuu. Una dintre boxele PCul este în living. Deci există o explicaţie.)

Nu am mai vorbit de 3 zile cu Mario. Detest Yahoo!Messenger şi timpul pierdut cu discuţiile on-line.

De mai bine de 3 zile nu le-am mai sunat pe fete, am aşteptat - în zadar - să-şi încarce telefonul (însă "doamna" nu a vrut să le dea din banii care le se cuvin de la colind, şi nu numai: "a zis să nu o mai stresez"). Am promis că nu voi plăti pentru telefonul lor mai mult decât o fac pentru al meu. Promisiune încălcată azi.

Cu fiecare nouă zi mi-e tot mai dor de viaţa mea. De fosta mea viaţă. Am obosit să fac pe mesagerul între fete şi unchi. M-am săturat de tot felul de răspunsuri / mesaje private care mai de care mai cretine, primite pe diverse site-uri juridice. Site-uri moca. Probabil că dacă aş plăti aş citi mai puţine tembelisme, sau deloc.

Unchiul Mario pare să-şi vadă liniştit de viaţa lui. I-am tot sugerat să le sune pe fete, unde ele mă tot întreabă de el.

Nu ştiu de ce, dar mă simt ca şi cum l-aş presa să ia o decizie. Simt că tipul este doar un spectator al propriei vieţi, şi-a altora, de altfel. Pe zi ce trece mă conving că nu trebuie să pun mare bază pe ceea ce afirmă. Fetele mă tot întreabă dacă are casa lui, ce-are de gând cu ele, etc.
Mă doare sufletul că nu le pot spune mai mult decât ştiu. Nu îndrăznesc să le spun ceea ce bănui. Şi anume faptul că unchiul nu doreşte să-şi complice viaţa cu ele. Mă contrariază enorm faptul că în două săptămâni de când vorbim nu le-a sunat măcar o dată, sau nu m-a întrebat din ce trăiesc, sau ce nevoi au.

Nu ştiu ce să cred. Ce să mai cred. Chiar i-am şi zis lui Lori, azi "trebuie să-l privesc în ochi, aşa cum te-am privit pe tine, şi abia apoi să încerc să înţeleg ce-mi spune. Numai aşa îmi pot da seama dacă el este sincer, sau nu."

Mâine am să o sun pe Olga, să o întreb despre un avocat de adopţii. Nu ştiu de ce bănui io că unchiul Mario cam doreşte să se spele pe mâini de nepoate. Dintr-un anumit punct de vedere chiar este de înţeles.

Am obosit să tot ascult poveşti despre Centru, educatori, colegi, profesori. Îmi doresc ca începând cu noul an şcolar să le iau pe fete definitiv acasă la mine, asta până când unchiul va dori să le înfieze, dacă va dori vreodată asta.

Oricum, momentan nu am bani de un avocat, însă nici nu vreau să le mai ştiu la Centrul Micul Rotterdam. Nu mă interesează cât va dura procesul, şi dacă în final ele vor rămâne cu mine sau cu unchiul lor, însă pur şi simplu vreau să le scot din centrul acela de plasament şi să încerc să recuperez din anii pierduţi din educaţia lor. Şi asta nu că aş fi conştientă că sunt capabilă de aşa ceva, însă pur şi simplu nu mai vreau să aud "Iar am făcut curat. Doamna nu a vrut să-mi dea din banii mei. M-a bătut colegul cutare. Diriginta mă ignoră, şi ori de câte ori ridic mâna nu mă pune să răspund. Profesorul de istorie ne-a zis că Isus a luat droguri... şi tot aşa."

Sunt mai mult decât conştientă că aceşti copii nu au nicio vină, că le pot schimba viaţa în bine. Că nimeni şi nimic nu mă obligă, însă dacă nu am să o fac nu am să mi-o iert niciodată.

În fiecare zi mi-e dor de viaţa mea. De viaţa mea de dinainte. Şi nu ştiu, şi mai ales nu cred că ar trebui să afirm că puţinul pe care l-am făcut compensează ceea ce-am pierdut ignorându-mă, săptămânile astea.

Ştiu că unul dintre sensurile înalte ale vieţii este acela de-a trăi pentru ceilalţi, însă oricât aş fi de altruistă nu pot să mă mint, şi să vă mint, că asta ar putea compensa ceea ce-ai pierdut neocupându-te de tine. Şi ăsta este unul dintre adevărurile pe care orice altruist autentic evită să le spună. Suntem egoişti prin definiţie, şi nu ştiu de ce trebuie să continuăm a ne minţi. No, mi-e dor de viaţa mea, de timpul meu numai pentru mine, de banii mei numai pentru mine. Dacă nu mi le-aş fi dorit, chiar nu le-aş fi înfăptuit. Nu, vreau doar să se încerce a se înţelege sacrificiile pe care le presupune un astfel de demers.

(Şi-aci intervine piciorul meu stâng, cel care atinge UPS-ul; după care nimic nu mai este ce-am crezut a fi... adică după o juma de oră, după care reuşesc să repornesc PCul, nu recitesc nimic, pentru că nu am chef, şi nici timp. Trebuie să calc. )

marți, 11 ianuarie 2011

Telefonul fără fir


Cristiana către Lori. Lori către Cristiana. Cristiana către Mario. Mario către Lori. Cristiana către părinţi. Cristiana către colegi. Cristiana către prieteni. Cristiana către Cristiana, mai rar ce-i drept.

Astfel se scurg concentrate minute de conversaţii telefonice, sau faţă-n faţă.

Ascult Doina Badea, unde-mi nu-mi plăcea ce se difuza la România Muzical. "Şoapte de iubire... glasuri de viori... iubirea mea nu ne uita... ".

Cum să îi explici unui copil că a fi sărac nu e o ruşine, că dimpotrivă asta trebuie să te motiveze să înveţi, să fii ascultător, şi în final să încerci să ieşi din situaţia asta într-un mod moral?!

În fiecare seară îi povestesc despre cum vor pleca ele de la Centru, cum unchiul Mario le va înfia, cum vor începe o viaţă nouă şi fericită-n Belgia. (Numai şi pentru asta şi tot ar trebui să mă ucidă careva). Oricum, am citit, prin adolescenţă, într-o carte, că cel mai frumos dar pe care-l poţi face cuiva este speranţa, şi că deci nu ar trebui să ne zgârcim.

Efectiv am făcut următoarele:

- am pus o întrebare pe AvocatNet.ro, la care evident că cel care a răspuns, după ce cică citise toată "bibliografia" nu a găsit mai inteligent de zis decât: "am citit totul, cel mai tare m-a amuzat povestea lui Rotterdam (scris greşit pe sediul Centrului) şi "acceptare" (de fapt corect era "accept" aşa cum scria, greşit, pe declaraţia premergătoare testării psihologice). Am sperat că va citit vreun avocat sensibil (LOL, ce nonsens), oricum efortul nu a fost în zadar, adică am primit adresa unui site de adopţii: http://www.adoptiiromania.ro/ .
- acum studiez procedura de adopţie, cea care-mi solicită asiduu unicul neuron: http://www.adoptiiromania.ro/procedura-adoptie.html ;
- vorbesc în fiecare seară cu unchiul Mario, cel care mi-a zis iniţial că a vrut / vrea să le adopte pe Lori şi pe Ruxi, însă care acum nu a mai deschis nicicum subiectul. Am decis să mai las să mai treacă câteva săptămâni după care să-l întreb ce are efectiv de gând. Oricum, nu e seară în care să nu-şi critice sora. Ocazie cu care am aflat că ai lui au avut 4 imobile-n Galaţi, 3 fiind naţionalizate, imobile care acum ar fi valorat peste 1 milion de euro, şi pe care Marie (el îi spune Mari, ca în franceză) le-a dat pe 1000 de euro, respectiva casa părintească care ar fi valorat 300 de mii de euro a vândut-o pe 25000 de euro, asta după ce şi-a convins mama, oarbă, din cauza diabetului să semneze actele. După povestea asta mama a ajuns la azil, acolo unde a şi decedat, de fapt. Mario tot insistă că Marie are probleme psihice, nu că ar fi alcoolică, că a făcut greşeli grave etc. (Nu ştiu dacă fac bine, încă am decis să nu mint fetele, drept care le-am spus cât mai multe din discuţiile mele cu unchiul, "pentru că noi nu ne minţim una pe alta, Lori, nu-i aşa?!" Cel mai adesea mi se rupe sufletul, unde conştientizez că este mult prea mult pentru vârsta ei, pentru 12 ani, pe 8 februarie.

Ce-am de gând să fac, după ce-mi mai revin cât de cât financiar:

- să o sun pe Olga (Asistenţă Maternală) şi să mă interesez de un avocat pentru adopţii;
- să discut serios cu Mario, după care să demarez procedura de adopţie în numele lui;
- să o caut pe Marie, să ascult şi varianta ei şi să-i vorbesc despre dorinţa fratelui;
- să caut gazdele la care-au locuit ultima dată şi să ascult şi versiunea lor;
- să merg la Galaţi să aflu cine au fost de fapt părinţii fraţilor Marie şi Mario (bunica Virginia - de o originea germană, bunicul Mario - de origine italiană);
- să-i fac ziua lui Lori, no ăsta este cel mai uşor şi plăcut task;
- să le explică fetelor ce şi de ce facem, de ce nu este o ruşine să fim săraci, de ce trebuie să avem răbdare şi să învăţăm etc;
- să merg la şcoală, acolo unde profesorul de istorie le-a spus copiilor că Isus a luat droguri, unde colegul lui Lori i-a spus acesteia când a aflat că a fost într-o familie: "şi cum, nu le-a fost scârbă de tine?!", acolo unde diriginta, profesoara de română, o ignoră total în clasă, cu toate că ea ridică mâna să răspundă, acolo unde un puşti de bani gata şi-a cheltuit banii de Moş pe droguri şi bere, şi asta în calsa a VI-a, acolo unde profesorul de matematică a găsit cea mai #spirituală# remarcă pentru a o mustra: "şi dacă ăia de la Centru uitau să vă dea să mâncaţi?!"... la şcoală. Isuse, ce-a ajuns şcoala românească!!

"Când eram copil, o dată, mii de sărutări ţi-am dat. Astăzi nu-ţi mai cer niciuna, sunt femeie, eşti bărbat. Să te mai sărut o dată eu aş vrea, dar nu mai pot... Unde-o fi copilăria, cu dulceaţa ei cu tot. Tinereţea se perindă şi-şi urmează calea sa, nu am crezut că ani de zile vor trece repede aşa. Să te mai sărut o dată, fă tu Doamne tot ce ştii. Iar de nu mai ştii nimica, fă-ne atuncea iar copii." (asta e peferata mea, de fapt pentru melodia asta ascult iar şi iar întreg CDul).

Later edit: Şi o poză de pe site-ul despre adopţii: vai ce mică este... mi s-a părut aşa tristuţ puiul ăsta...


duminică, 9 ianuarie 2011

Iarna pe uliţa mea

După o săptămână de ceaţă şi chiciură, sâmbătă s-a arătat în sfârşit soarele.
Şi asta e banca pe care-a pus-o Primăria pe trotuarul de vis-a-vis de scara mea.
Printre blocuri.
Artă.
Din pasiune pentru macro, şi nu numai.
Tufa mamă, cotropită de zăpadă.
Biserica noastră... maramureşană.Aici a înecat-o Bogdan pe Gabriela, luni 3 ianuarie
Gheaţa, macro.
Erik, "foca" noastră deloc entuziasmată de săniuş.
Sofia, în cea mai veche sanie din cartier (făcută-n 1966)
Mămici cu bebici, la săniuş
PS: să o înveţe careva şi pe fata asta cum se pune parasolarul la aparatul foto, vă rog.