Împreună – the end

No, hai că azi a plecat Liviu, printr-un SMS în care-mi spunea că s-a gândit foarte mult la ce l-am sfătuit şi că face ceea ce-şi dorea de multă vreme, etc. etc. şi că-mi doreşte să am încredere-n mine şi să fac cât mai mulţi kilometri. Am citit mesajul de 3 ori până am priceput ceva, nu am ştiut ce să fac mai întâi, să râd sau să plâng, drept urmare l-am sunat ca să fiu sigură că varianta pe care o aleg e cea corectă, era iar cu looser-ii ăia de prieteni la bomba aia de bar, cea despre care am aflat azi de la A. că e paradisul proxeneţilor şi consumatorilor de droguri – LOL – din cauza muzicii nu am înţeles mai nimic din ce mi-a spus, oricum tonul a fost mai mult decât suficient, nu, nu mai era Liviu care mai acum 2 zile-mi spunea că abia aşteaptă să mă vadă etc.

Ar trebui să fiu mulţumită, omul a ales în sfârşit, am scăpat de obligaţia revelionului în compania aia dubioasă, am revenit la viaţa mea. Oare?!

Nu am absolut nimic să-mi reproşez, totuşi aş fi vrut ca relaţia asta să meargă. Şi când te gândeşti că eu eram cea egoistă, eu cea care l-am tot sfătuit să se întoarcă la exa dacă încă o mai iubeşte. Etc.

De o săptămână iau antibiotice pentru că am făcut, pentru prima dată, o infecţie urinară, nu mai dau detalii cine şi de ce este vinovat, chiar nu mai contează, esenţialul e că mai aveam încă 5 zile de antibiotice şi că azi, după ce-am făcut km am lăsat tot tratamentul baltă, mâine oricum mergeam în vizită şi urma să bea şi eu un pahar de şampanie.

Sunt cinci minute trecute peste ora 24, cineva a uitat o ferastră deschisă şi e tare friguţ în sufleţelul meu. Azi după ora 17 a nins, am plecat de-acasă pe la 11, făcând pe jos km ăia de care mi-a scris Liviu, chiar îmi umflasem bicicleta şi-mi propusesem să dau o raită prin afara oraşului, însă gerul era atât de crunt încât nu aş fi rezistat nicidecum pe bicicletă.

Nu mă simt bine, şi zău dacă înţeleg de ce, nu l-am iubit pe omul ăsta, nu mi-a spus niciodată nimic, nu l-am respectat şi admirat, şi poate că, e numai vina mea, sau poate că el nu a ştiut să se pună-n valoare, sau poate că nu am avut ce! Nu pricep de ce mă doare dacă totuşi nu am nimic a-mi reproşa, sau poate că e doar mândria asta rănită, cea în care ştim că merităm mult mai mult decât ni se dă, puţină dragoste-n plus, vorba cântecului.

No, azi blogul meu chiar şi-a găsit menirea, mă rog, cea imediat următoarea după explicaţia pe care i-o dau eu: antidepresiv gratuit şi fără efecte secundare.

Carevasăzică după ce în sfârşit mi-am luat multdorita masă importantă a zilei, foarte-foarte târziu, după ce-am vorbit un sfert de secol cu Leman şi-am obosit telecomanda şi-am tras de păturica foarte-foarte subţire de la naşu’ Tyson, tocmai mă pregăteam să mă duc să fac un duş şi să mă bag în pat lângă demonii mei, când sună mobilul. Inutil să mai spus că singurul la care m-am gândit era Liviu, dar nu, nu era el, era Fane care mi-a amintit de ziua lui :D, şi de blogul meu pe care cică l-au citit şi alţii – încă un moment de depresie - n.r. Fane  mi-a reamintit de muntele meu iubit, şi m-a invitat, vorba vine, să facem Revelionul la Cabana Negoiu. Oh Doamne, n-ai idee cât mi-am dorit asta, da, dar nu acum – nu ştiu şi chiar nu-mi pasă dacă are careva ceva împotrivă dar vreau doar să zac, nu vreau să văd pe nimeni, nu vreau gălăgie, fum de ţigară şi muzică de 2 lei. Aş vrea să fiu doar eu şi el, Muntele. Să fie foarte-foarte frig afară, şi să nu dau nimănui socoteală pentru sentimentele mele. Mi se taie respiraţia numai când mă imaginez foarte-foarte sus înconjurată numai de munte, zăpadă şi cer. Te iubesc Făgăraş – dar să nu mai spui la nimeni.

Carevasăzică decizii, decizii, decizii!

Poza asta am făcut-o azi... apropo de asta, ieri am văzut Vicky Cristina Barcelona. Am să scriu altădată de ce nu mi-a plăcut acel film, cu toate că l-am înţeles aproape la fel de bine cum l-aş fi trăit. De fapt e un film, încă un film care reflectă o realitate care nu-mi place, şi nimic mai mult.

Împreună 2 – „şi fericirea e un cuvânt în dicţionar, nu?”

Parcă trăiesc un coşmar care se tot repetă la intervale de timp regulate, adesea am impresia că reuşesc să mă trezesc, să mă rup din nisipul mişcător al visului, însă totul ţine o cât o părere,  după care nebunia reîncepe de unde a rămas. Nu ştiu cât din ceea ce trăiesc este real cât este plăsmuire a minţii mele. Zilele astea Leman mi-a reproşat avida tendinţă de-a mă însingura şi izola, poate că e un paradox, însă niciodată nu m-am simţit singură cu mine însămi, dar adesea, ca să nu spun mai mereu, mă simt singură în mulţime, cred că aş fi fost pacientul, mă rog, subiectul preferat al lui Freud, păcat că n-am trăit în aceeaşi epocă.

Ce vreau?! Atât de puţin, vreau ca viaţa asta să aibă un sens, altul decât cel pe care mă tot strădui să i-l dau eu, unul care să vină de la sine, unul pe care să nu-l caut, unul de care să nu mă agăţ ca de un colac de salvare. Simt cum limbile depresiei îmi ling din nou, credincioase, picioarele. De fapt nu e depresie, ci e un soi de anexietate, ceva despre care-am citit şi am văzut la alţii, şi acum mă gândesc la Florin, unul dintre cei mai importanţi oameni pentru mine, ar trebui să i-o spun într-o bună zi. Mi-e dor de împreună, de acel împreună pe care l-am simţit şi neglijat mai mereu lângă Florin.

... şi am zăcut întreaga zi ascultând Marco Antonio Solis şi uitându-mă la o frântură din „Noul prieten al mamei mele”, cealaltă bucată din  zi am fost, sau am vorbit cu Liviu.

Ieri în faţa unei cafele, tipul mi-a spus că se simte înconjurat de apă şi că nu poate face nimic, că anul lui a început printr-o depresie şi că va sfârşi la fel. L-am simţit atât de aproape, ca pe vremea când încă vorbeam şi ne şi ascultam unul pe altul, i-am spus că stările astea vin şi pleacă, şi că dacă simte că nu poate, să nu facă absolut nimic până când nu e sigur de ceea ce vrea cu adevărat să facă, pe mine una, apa m-a ajutat întotdeauna să mă relaxez. Apa şi scrisul. Aş vrea să-l iubesc pe omul ăsta, sau măcar să-l suport, şi aş vrea să o pot crede pe Leman, cea care-mi tot repetă „cu vremea ai să te îndrăgosteşti”. LOL! Azi i-am încărcat nişte poze pe Hi5, mă rog, şi ceva poze cu noi, tot upload-ând am ajuns să mă întreb ce caut eu cu omul ăsta, de ce nu-mi ajung chipul, ochii, zâmbetul şi corpul lui atât de frumoase, de ce nu-mi ajung nopţile noastre şi pasiunea lui?! Simt că nu am absolut nimic pentru el, şi totuşi nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la el. Trebuie să-i spun asta, prea l-am umilit zilele astea.

Of, şi uite-aşa trebuie să dau vreo 1500 pe un revelion de 4 zile, cu nişte oameni cu care chiar nu am nimic în comun, care şi-au făcut calculul câte sticle de whisky vor bea şi probabil câte prezervative vor consuma, şi eu care aş fi vrut la Cabana Negoiu în creierii Făgăraşilor.

... şi fericirea e un cuvânt în dicţionar, unul despre care încă doar am citit prin cărţi, sau am văzut prin filme.

Am citit câte ceva despre cuplul care a dispărut în Bucegi, în week-end-ul în care noi doi am fost la munte, dacă nu eram cu Liviu, şi dacă el nu ar fi fost atât de comod, eu însămi, noi, am fi plecat pe munte, mă rog, nu aş fi ales traseul ăla, dar oricum aş fi urcat pe muntele meu iubit.

... şi coşmarul reîncepe. Mi-e dor de viaţa mea, uneori tristeţea e atât de adâncă depăşind în profuzime şi intensitate moartea, cea care cel puţin te eliberează, cel puţin aşa se spune. :-) Vreau linişte, munte şi cărţi. Şi sensul ăla, cel despre care vorbeam la început... oare de ce m-oi simţi atât de obosită împreună cu alţii?! 

Împreună – partea întâi

Mi-a fost dor de blogul meu, de el şi de legumele crude, cele pe care în ultima vreme nu am avut timpul să le amestec într-o salată pe care-aş fi savurat-o, oricum singură. Demult nu am mai scris ceva atât de... tembel!

Da’ să revenim: ce ne aduce împreună?! Ce altceva în afară de culcatul, spălatul, cinatul şi vizionatul filmelor?

Aseară i-am spus tipului cu care nu am nimic în comun, mă rog, nimic în afară de cele enumerate mai sus, că dacă tot crede că fosta, marea şi singura lui iubire s-a convins de ce-a pierdut dându-i papucii (datorită lipsei de compatibilitate, of course) să se ducă dracului la casa lui şi să mă scutească de convorbirile lor în bucătărie, cu uşa-nchisă. Acum analizând retrospectiv nu pot face abstraţie de impulsivitatea şi de patima de care-am dat dovadă, mă întreb dacă l-aş fi iubit cum aş fi reacţionat?! Nici nu ştiu ce m-a enervat mai rău, faptul că-i spunea de fiecare dată că este singur şi că nu-l deranjează că-l sună, zgârcenia lui inimaginabilă, replicile pe care le-am primit la „mai dă şi tu un ban să iau x sau y consumabil, dacă tot l-ai folosit” – „da’cine te pune să cumperi?! nu mai lua eu nu vreau aşa ceva!” :DDD Nu mi-a venit să cred când nu a vrut să dea bani la înteţinere („că la câtă apă consum eu!”), sau să cumpere hârtie igienică! Tot în domeniul SFului întră şi făcutul cafelei doar pentru el, sau aşezarea mesei cu un singur tacâm: „ce vrei, eu am stat mereu singur”! Când i-am cerut să-mi aducă şi mie ce spunea că gătise (la el acasă) m-a întrebat perplex: „cum să-ţi aduc? Da’de ce să-ţi aduc?! Şi nu mi-a adus. Deci, ce ne face să împărţim din puţinul pe care-l posedăm cu cel cu care împărţim masa, baia, şi perna?!

Nu-l iubesc pe sconcsul ăsta troglodit şi avar, unul dintre eşecurile anului, da’totuşi nu ştiu de ce mă simt ca dracu că i-am dat papucii! Probabil unde am vrut ca relaţia asta să meargă, mă rog, unde nu am ştiut să o fac să meargă, unde am crezut în declaraţiile lui despre sinceritate, despre dorinţa lui de a se corija, despre Dumnezeu şi atâtea altele. Nu ştiu, acum mă gândesc că idioata în cazul ăsta am fost eu, bine-ştiut fiind faptul că nu există idiot cu caracter.

Oricum, m-am întos, la viaţa mea, cea pentru care nu mai aveam timp, la cărţi, la filme, la muntele meu iubit, şi exerciţul fizic – în mai bine de 2 luni am reuşit să pun un kg jumate din cauza regimului alimentar al lui L.: carne şi iar carne. Oh, da bucătăria era unul dintre motivele noastre eterne de ciondăneală, tipul respingea absolut tot ce propuneam eu, cu toate că de cele mai multe ori savura ceea ce cu juma de oră mai-nainte se jurase că nu mănâncă! :D

Toat ziua nu am făcut decât să mă gândesc la el, cu toate că sunt în curăţenie generală şi nu am stat jos decât când am mâncat, nu mă simt deloc obosită, şi tare presimt că nu o să pot dormi. Nu ştiu de ce mă simt atât de rău?! Nu am prea multe să-mi reproşez, dacă nu erau episoadele cu fosta l-aş fi suportat (dur cuvânt, ştiu) în continuare, asta ca să nu mai zic că trebuia să plecăm 4 zile la Bran, unde eu urma să fiu, fără a fi fost în prealabil de-acord, maestru de ceremonii/ maestru bucătăr, pentru o mână de tipi şi tipe cu care chiar nu am nimic în comun, prietenii lui, făcusem chiar şi ceva din cumpărături şi cadouri, oricum mă deprima de moarte perspectiva indoor la poale de munte, carevasăzică chestia asta pică cum nu se poate mai bine, şi totuşi de ce nu mă simt împăcată cu mine însămi?! Am râs să mor când mi-am amintit, în timp ce întindeam rufele, de vorba lui Leman „tu nu rezişti cu ăsta o săptămână 24 din 24” ! LOL Dacă nu era povestea cu tiza chiar că aş fi rezistat, cu toate că aproape ajunsesem la limita răbdării. Dacă ar fi să caracterizez tot nonsensul ăsta i-aş spune doar atât „multă, mare şi inutilă oboseală”, cel puţin eu aşa m-am simţit. Ieri i-am zis că nu sunt fericită lângă el, că nu suntem compatibili, LOL, mă rog, că nu avem nimic în comun, că mă simt singură în relaţia asta şi că mă enervează tot ce face. Aci cred că am fost un pic cam rea, dar chiar mă enerva aproape totul, începând cu acele convingeri de la început cele pe care le-a încălcat şi uitat primele, cu mult-trâmbiţata lui dorinţă de comunicare, din care s-a ales praful, drept dovadă că acum vorbesc singură. Uff... nu m-ar fi deranjat dacă cel puţin ar fi fost sincer şi ar fi recunoscut că nu simte nimic pentru mine, şi că vrea să se reîntoarcă la exa. Ce aş mai fi putut face, când pentru a zecea oară i-am zis dacă vrei să te întorci la ea poţi pleca liniştit, la care el mi-a repetat pentru a nu-ştiu-câta oară că sunt egoistă şi mă gândesc numai la mine când afirm aşa ceva! ei da, asta chiar e culmea idioţeniei! Şi mă întreb acum dacă nu ar fi fost mai eficient să-i dau două DEXuri în cap ca să pricepea odată sensul lui „egoist”.

No, too stupid to be Dragomara. Acum parcă începe a-i crede pe ALS şi pe Gabriel că nu simt nevoia de-a fi împreună, într-un cuplu, fiecare cu altcineva, of course. :P

I miss my life

În week-end, printre alte câteva filme m-am uitat la o bălărie, pe numele ei Wristcutters: A Love Story (2006) http://www.imdb.com/title/tt0477139/ unii i-au dat şi ceva premii, probabil că n-au avut alte opţiuni. LOL! Ei bine, în filmul ăsta cei care au murit prin sinucidere, majoritatea prin tăierea venelor, se întâlnesc în viaţa de-apoi, şi încearcă să dea un sens nonsensului pe care-l „trăiesc”, majoritatea discuţiilor sunt pe tema lui „de ce ţi-e dor cel mai mult?”.
Nu, nu m-am sinucis încă, nici nu cred că am să o fac vreodată, :P fiind de-acord cu Gabriel Garcia-Marquez sau Coelho, mereu uit care dintre cei doi a spus-o: „cei care nu se sinucid mor iar şi iar din cauza dezamăgirii”, însă tot mi-e dor de viaţa mea, de timpul pentru mine, de cărţile mele, de muzica mea, de liniştea mea, de vremea-n care care-mi plăcea să-i vorbesc Carmelei – pe zi ce trece papagaliţa asta pare să mă enerveze din ce în ce mai mult, făcând zob cu ţipelele ei continue puţina singurătatea care mai mi-a rămas.
No, hai că deja mi-e somn, mă simt de parcă n-am mai dormit de secole, trebui să mă culc, că-i musai să mă trezesc pe la 4 şi ceva şi să mă întreb pentru a sunta mia oară de ce trăiesc, să privesc ceasul de 10 de minut spunându-mi că mai pot trage un pui de somn...
Încerc să mă adaptez, însă nu-mi place deloc ce trăiesc, şi nu ştiu ce mă deprimă cel mai tare, faptul că mă las dusă de curent, sau certitudinea că fiecare moment pe care-l trăiesc e unic, irepetabil şi că fiecare secundă nu face decât să-mi „deterioreze” încet trupul şi mintea. LOL! Hai că încep să o iau razna! Da’totuşi nu cred că există minciună mai mare ca afirmaţia „fiecare vârstă-şi are farmecul ei”! :D L-o avea, mai ştii, problema e că cei mai mulţi dintre noi suntem eternii captivi ai unor vremi trecute, şi acum mă refer strict la vârsta inimii şi a sufletului! I miss my life! Tipul ăsta-mi mănâncă tot timpul, şi ceea ce e mai trist pare a fi aci de la facerea lumii, şi nu ştiu de ce presimt io că va supravieţui şi dispariţiei ei! Azi prietena mea mi-a ţinut o lecţie, încă una despre fericire, cică ea ar trece musai prin trup, creier şi abia apoi ar poposi în suflet. Cică trebuie să-ţi propui să iubeşti pe cineva, să fii foarte deşteaptă şi să-l faci să te iubească, adică să te prefaci cât mai bine, ce aberaţie! Oi fi io mai dificilă, dar nu cred că atât de dificilă încât să fie nevoie de-o strategie pe tema asta.
Carevasăzică m-am plictisit gâtind, făcând curat, tot strângând, tot spălând la propriu la omul ăsta, de fapt nu m-am plictisit, AM OBOSIT, doar. Leman are dreptate, după o săptămână împreună 24 din 24 aş lua-o razna. Nimic din ce spune sau face nu-mi spune ceva, dar nici nu mă deranjează, totuşi. Pe zi ce trece simt că nu am să mă îndrăgostesc niciodată de omul ăsta, dar totuşi am să-i suport la infinit tembelismele şi fixaţiile. Săracul! Numai privindu-l şi fiindu-i aproape realizezi că tipul este însăşi definiţia masculinităţii, păcat că iubim cu creierul!  Mă rog, pentu mine e noroc. :P
Tot în week-end m-am uitat la Doctor Zhivago (1965) http://www.imdb.com/title/tt0059113/ spre ruşinea mea încă nu am apucat să citesc cartea. Nu am fost deloc impresionată, nici de poveste, nici de jocul actorilor, dar sunt conştientă că romanul a fost mult mai amplu şi mai profund decât a reuşit regizotul să transpună pe peliculă. M-am tot gândit la sentimentele şi la comportamentul doctorului Jivago. Eu una am o cu totul altă idee despre dragoste, datorie şi sacrificiu. Nimic n-ar trebui să fie mai presus de copii şi soţie. Din punctul ăsta de vedere nu mi-a plăcut doctorul, nu că l-aş fi agreat pe frate-su. Şi dramatismul mi s-a părut exagerat, după mai bine de 40 de ani de la premieră îmi pare că şi ralizarea lasă mult de dorit, repet, fără să-l fi citit mi-s convinsă că volumul este absolut excepţional. Cel mai aberant şi controversat mi s-a părut a fi Victor Komarovsky.